BISERICA ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ - SELECŢIUNI

PREOT ŞI INSTRUCTOR LEGIONAR ILIE IMBRESCU:

(Ed. "Cartea Românească", Bucureşti, 1940)

Motto:

(...) Veacul în care mi-e dat, însă, să trăiesc, cu oamenii şi problemele lui, dar mai ales cu încercările lui, îmi pune conştiinţa în faţa unei probleme centrale: Cum voi mărturisi credinţa mea de Preot Ortodox în lumea lui? Ce voi alege din datele acestui veac, pentru a le altoi cu Dogmele Bisericii lui Hristos - şi ce voi respinge şi combate, ca rătăcire şi produs al minciunilor satanei? (...)

Mai frumos spune acest lucru Miguel de Unamuno, în cartea sa "Lupta Creştinismului": "(...) Şi scopul vieţii este a deveni un suflet, un suflet nemuritor. Un suflet care ar fi strădania noastră proprie. Căci în clipa morţii, rămâne un schelet pe pământ, şi un suflet, o operă în istorie. Aceasta când a trăit, adică dacă a luptat cu viaţa care trece, pentru viaţa care rămâne".

(Preot ILIE IMBRESCU - "Biserica şi Mişcarea Legionară")

[DESPRE FALSITATEA DOCTRINEI CUZISTE]

- Când şi de unde am plecat? -

(...) Pe la ora 18 eram la prof. Cuza, "patriarhul naţionalismului român-creştin". (...)

- "D-le Profesor, sunt un începător dar convins teolog-ortodox, şi nu mai puţin aş vrea să fiu şi un vrednic naţionalist. Dorind a afla punctul de apropiere între una şi alta, şi citind cartea Domniei Voastre, "Naţionalitatea în artă", am ajuns la o mare nedumerire: ideile Dvs. parcă ar veni în contrazicere cu Dogmele ortodoxe. (...)

- (...) Uite ce-i"... şi a făcut un incurs în "Vechiul Testament", ca să-mi demonstreze "adevărul doctrinei cuziste", până când a ajuns, apoi, la Apostolul Pavel. (...)

La punctul cu "Apostolul Pavel" pe care-l judecă în aceeaşi rătăcire cu Nietzsche, ca să mă facă şi pe mine "cuzist" în desiudaizarea învăţăturii Mântuitorului, pe care "fariseul Pavel a iudaizat-o în scrierile sale", mi-a citat locul din "Epistola către Filipeni", unde Apostolul Neamurilor scrie despre sine: "Sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei. În ce priveşte legea: fariseu; în ce priveşte râvna: prigonitor al Bisericii". (Filipeni 3, 5 - 6).

- Iată, prin urmare, dragul meu, cum se laudă fariseul Pavel cu iudaismul său; deci creştinismul este falsificat de mentalitatea iudaizantă a lui.

- "D-le Profesor, chiar în locul citat, în continuare, Sfântul Apostol Pavel combate iudaismul tocmai prin aceea că el, care a fost un fanatic iudeu, în urma descoperirii ce i s-a făcut pe drumul Damascului, a ajuns să considere lucrurile astfel: "Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Christos pagubă, faţă de înălţimea cunoştinţei lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am păgubit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca să câştig pe Christos"... (Filipeni, 3, 7). Aşadar, cred că Sfântul Apostol Pavel poate fi considerat - după cum sunt dovadă nenumărate locuri în Sfânta Scriptură - cel mai aprig şi documentat combatant, ca iudeu, al iudaismului. (...)

- Dragul meu, începând cu Apostolul Pavel, toţi acei Părinţi şi Teologi au fost nişte proşti şi adevărul "ştiinţific" este aşa cum îl spun Eu!...

Am rămas încremenit! (...)

În "Naţionalitatea în Artă", printre altele, Dl. A. C. Cuza se străduieşte să dovedească despre Iisus că nu era după trup de origine semitică, ci din rasa "arică", din care-şi au originea popoarele indo-germane etc.

Ce rost are aceasta, doar divinitatea lui Iisus nu depinde de rasa din care făcea parte? (...)

[DESPRE ÎNTÂLNIREA CU LEGIONARII]

- CRUCEA EROULUI NECUNOSCUT -

(...) Era în ziua de 24 Ianuarie 1933, la Bucureşti. Fiind Ziua Unirii, m-am dus tot la Biserica Studenţească "Sf. Anton" - Curtea Veche.

Nu ştiam ce voi afla acolo. Din iniţiativa legionarilor s-a făcut o Cruce de marmoră care, fiind sfinţită la Biserica Studenţească, urma să fie dusă într-un frumos pelerinaj la Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol.

Straşnicul Preot Nicolae Georgescu-Edineţi, după ce a sfinţit Crucea, a rostit o zguduitoare cuvântare în care arăta cum Eroul Neamului a fost lăsat fără Sfânta Cruce la căpătâi, şi cum pentru repararea acestei nedreptăţi faţă de Dumnezeu şi faţă de Neamul nostru, legionarii au luat binecuvântata iniţiativă din acea zi. (...)

Am fost învrednicit, astfel, de bunătatea lui Dumnezeu, ca să port şi eu Crucea Eroului Neamului, dar, după cum se ştie, am fost opriţi la poarta Parcului Carol şi bătuţi groaznic de poliţie şi armată, din ordinul guvernului de atunci. (...)

Seara, pe la ora 7, în aceeaşi zi, eram în redacţia ziarului "Calendarul", unde comentam cu toţii evenimentul trist şi rău prevestitor al zilei.

Deodată, intră la noi Corneliu Zelea Codreanu şi tatăl lui, prof. Ion Zelea Codreanu. Veneau să vadă şi acolo care era starea de spirit şi să îmbărbăteze, mulţumind, celor ce au "suferit pentru Cruce".

Fiindu-i prezentat şi eu lui Corneliu Zelea Codreanu şi spunându-i-se că am dus şi eu Crucea, împreună cu Traian Puiu, a stat de vorbă deoparte ceva mai mult şi cu mine. I se spusese că sunt doctorand în Teologie şi că sunt foarte rezervat faţă de un anumit fel de "creştinism" teoretic al naţionaliştilor.

Plin de naturaleţe şi fără ocolişuri diplomatice, mi-a spus şi mie, ca unui frate mai tânăr, că el a început lupta lui de la şi pentru o sfeştanie (sfinţirea apei), la Iaşi, unde a cerut ca să se înceapă cursurile creştineşte în Universitate Creştină, cu sfinţirea apei şi cu invocarea Duhului Sfânt, şi nu evreieşte şi păgâneşte, cum se înrădăcinase obiceiul după război, sub influenţa liber-cugetătorilor şi a jidoviţilor şi bolşevizaţilor de acolo. Apoi mi-a vorbit şi despre lupta lui naţionalistă, aşa cum a scris mai târziu în cartea lui, "Pentru legionari". Convorbirea noastră n-a durat mai mult de zece minute. Am rămas plăcut impresionat de figura lui şi serios îngândurat de cuvintele lui. (...)

ACUZATORII:

[ÎN LEGĂTURĂ CU ÎMPUŞCAREA LUI I.G. DUCA]

1. - Arhiereii -

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române s-a pronunţat asupra faptului asasinării lui I. G. Duca. (...)

Pastorala elogiază pe cel asasinat şi aruncă aspră certare tineretului din care fac parte cei trei, spunând: "Biserica se întreabă cu durere cum a putut fi cu putinţă ca în ţara noastră paşnică şi ospitalieră, cu moravuri curate şi frumoase, să se întâmple o asemenea fărădelege?" (...)

Mi-am adus aminte de morţii "Gărzii de Fier" - cum n-a luat nimeni apărarea acelor suflete curate şi mai ales, cum a tăcut şi Biserica şi mi-am zis: Oare nu cumva ar putea fi o pedeapsă de la Dumnezeu, tocmai pentru mângâierea care n-a fost dată atunci acestui Neam, de cei în drept, ca acum să se abată această "zguduire printre noi românii, popor cu suflet nobil, bun, blând, împăciuitor, răbdător şi cu frică de Dumnezeu"...?

Iar cât priveşte "ţara noastră paşnică şi ospitalieră, cu moravuri curate şi frumoase" - m-am gândit la închisorile pline de tineretul vinovat, în fiecare an, numai pentru că voia să facă bine, sau dorea să înceapă şcoala cu sfeştanie, Martiriu pentru care Biserica nu s-a întrebat "cu durere" nimic!

Aşadar,... aprob asasinatul?

Iată o întrebare pentru al cărei răspuns Preotul trebuie să aibă curajul nefăţărniciei!

Căci Dumnezeu opreşte uciderea, dar osândeşte înfricoşător sminteala! "Zis-a Iisus către ucenicii săi: Nu se poate să nu vină prilejuri de păcat, dar vai de acela prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă cineva i-ar pune de gât o piatră de moară şi l-ar prăbuşi în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici". (Luca 17, 1 - 2).

2. - Cărturarii -

Plâng şi mă tânguiesc... când gândesc la dobitoacele care îşi izvodesc "chip şi asemănare" după rătăcirile lui Darwin. Ca unui posedat de mânie pe fericirea celor ce nu ştiau că sunt bipede, i s-a năzărit să le dezgroape osemintele altui soi de strămoşi. Apoi a legat istoria în legi şoptite de demoni, încât s-a ivit acea specie care a dat ca progenitură pe Karl Marx. De atunci "luptă pentru existenţă" o lume de bestii cu grai de om, ca să se plinească Scriptura, care zice: "Şi am zis iar întru inima mea despre fiii oamenilor: Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu sunt decât dobitoace". (Eclesiastul 3, 18).

De nu se încurca Darwin în chestiuni de ontogeneză şi filogeneză, ar fi păstrat şi modernii respectul cuvenit pentru Dumnezeiasca Descoperire care începe cu Sfânta "Geneză". De aici, cursul firesc al "evoluţiei" nu ar fi produs hibrizi până şi printre "dogmatişti", ci ar fi urmat calea Adevărului vieţii Domnului nostru Iisus Hristos.

Pe când aşa - "rătăcirea din urmă fiind mai rea decât cea dintâi", iar răul neavând curmare grabnică - "supraomul" lui Nietzsche nu rămâne nici om istoric, ci este târât de-a valma cu celelalte vieţuitoare.

Acestea prăsesc un fel de monosilabisiţi până şi printre profesorii universitari ...şi astfel, în vremile de acum, ţicneala lumii se oglindeşte mai vădit ca oriunde în Universitate. Căci zic cugetele oamenilor drepţi că aici şi-a încuibat diavolul multe din spurcăciunile cu care vrea să surpe frumuseţea vieţii dăruite de Bunul Dumnezeu.

Iar de unde lumină se aşteaptă întru răspândire, se scurge întunericul multor minciuni şi patimi. Învăţătura de care li se face parte celor înscrişi în catalogul maturităţii încă mai este apă din băltoaca în care Schopenhauer a văzut cum "oamenii care nu-şi cunosc decât picioarele lor de broaşte şi bateriile lor galvanice, îndrăznesc astăzi să explice lumea şi pe om". (...)

Căci "luminătorii" din "corpus doctorum" mijlocesc părerea că, precum în creierul lor simt prisositoare întunecime, aşa şi lumea, nu din nemărginita bunătate a lui Dumnezeu a fost creată prin iubire spre slavă, ci din haos a purces.

De se întâmplă ca să se arate iubitorii de adevăr şi să aprindă mânia împotriva iscodirii slugilor diavoleşti, atunci "libertatea academică" şi "autonomia universitară" se caţără pe armele puterii şi, după porunca "marelui consiliu din hrubele masonice", peste capetele vlăstarelor creştine cu învălmăşeală se izbesc. (...)

3. - Dregătorii -

a) Trei mi se par lucrurile cele mai semnificative şi care rezumă toată oroarea şi mişelia dregătorilor în raport cu porunca iubirii lui Dumnezeu.

- Întâi: tăierea şi arderea Sfintelor Troiţe pe care le-au ridicat legionarii, în cursul vremii, pentru slava lui Dumnezeu, în spiritul tradiţiei noastre creştine strămoşeşti şi pentru veşnica pomenire a morţilor legionari, tot în spiritul aceleiaşi tradiţii.

Dregătorii noştri au poruncit, de sus în jos, ca aceste Troiţe să fie scoase din locurile unde le înfipseseră legionarii şi să fie tăiate şi arse în foc.

De ce?

Pentru că "se făcea politică" cu ele. Şi lor nu le convenea acest fel de "politică". Ei ar fi vrut să facă şi aceşti "acuzaţi" ai minciunii, adică legionarii, să facă şi ei "politica guvernului", deci a "Cezarului".

Ca şi în cazul opririi zidirei de Biserici de către legionari, pe motivul că fac "demagogie", aşa şi cu Sfintele Troiţe: trebuiesc tăiate şi arse, pentru că au fost ridicate de către "legionari". (...)

- Al doilea: oprirea pomenirii lui Moţa şi Marin şi a tuturor legionarilor morţi. Oprirea pomenirii lor în Biserică de către Preoţi. Dacă acuza că legionarii au făcut altă "politică" decât a guvernului respectiv, prin ridicarea de Sfinte Troiţe, ar putea seduce pe oarecare oameni fără pic de judecată, în schimb, moartea cuiva numai demagogie nu mai poate fi. Şi dacă şi un tâlhar are dreptul să fie pomenit după moarte în Biserică de către Preot, atunci cu atât mai mult acei oameni care au murit pentru porunca dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. (...)

- Al treilea: arestarea Preoţilor ortodocşi!

Biserica Ortodoxă-Română a avut mulţi Preoţi care au fost arestaţi, maltrataţi şi ucişi de dregătorii "Statului român", fără ca să le ia Sinodul apărarea, sau în cazul cel mai bun fără ca să li se aplice aceasta după o judecată canonică şi o eventuală caterisire. (...)

b) Tot trei mi-se par lucrurile cele mai semnificative şi care rezumă toată oroarea şi mişelia dregătorilor şi în raport cu porunca iubirii aproapelui.

- Întâi: Interzicerea Taberelor de muncă.

Această faptă şi inovaţie cu adevărat legionară, în România leneviei patente şi a tâlhăriilor legiferate, nu numai că nu putea fi admisă de guvernele liberale şi dictatoriale, ci trebuia să fie distrusă neapărat.

Că pe urmă s-a făcut o parodie şi o silnicie cu "munca obştească" şi cu "straja ţării" în ceea ce priveşte "educaţia tineretului", aceasta este, fireşte, cel mai logic curs al lucrurilor la noi, unde cetăţeanul este un simplu număr amorf şi inert, spre deosebire de "omul legionar" care avea - şi va - să fie.

- AI doilea: profanarea osemintelor eroilor de pe muntele Susai, pe care le-au aflat legionarii şi au vrut să le dea cinstea cuvenită.

Nici oasele nu au fost cinstite de dregătorii care nu au lăsat pe legionari să le cinstească, nici legionarii nu au fost scutiţi de ofensa aceleiaşi prezenţe şi atitudini a jandarmului care este expresia concretă a sistemului de guvernământ din aceeaşi "Românie modernă" a opririi pomenirii morţilor legionari şi a batjocoririi morţilor "eroi naţionali".

- Al treilea: Interzicerea şi distrugerea Comerţului Legionar.

Se ştie ce accepţiune etică înaltă avea comerţul legionar şi ce reviriment naţional începuse să producă la noi pe acest tărâm, în ţara complet aservită comerţului şi finanţei streine, dar, probabil, tocmai de aceea - nu probabil, ci sigur! - trebuia ca dregătorii să înăbuşe şi să distrugă această iniţiativă şi realizare pur românească.

Aşadar, în toate domeniile, sufletul şi materia, aparţinând darului făcut de Bunul Dumnezeu Creştinătăţii Româneşti, nu numai că nu sunt lăsate să fie înmulţite şi întoarse lui Dumnezeu spre slavă, ci sunt înăbuşite şi distruse. Şi încă tocmai de dregătorii statului. Faptele vădesc aceasta cu o prisosinţă uluitoare şi chiar revoltătoare. Se naşte întrebarea: din ce "principii" decurg aceste fapte şi cui servesc? Răspunsul vine de la sine: pomul care produce asemenea fructe este Masoneria! (...)

[DESPRE "POPORUL ALES"]

DE LA PROBLEMATIC LA IMPERATIV

- Maturitate -

Aşadar, maturitatea este o "Chemare" a Celui de Sus la lucrarea Ascultării de Harul Divin, şi nu o experienţă a vârstei care duce adeseori la rătăcirea fantastică a "cărturarilor şi fariseilor" de pe vremea Mântuitorului. Acest adevăr l-a statornicit însuşi Domnul, în Parabola despre lucrătorii tocmiţi la vie. (...)

Parabola este o Icoană vie care se potriveşte tuturor oamenilor, pretutindeni şi totdeauna, atât fiecăruia în parte, ca individ, cât şi mulţimilor în general, ca naţiuni. Din ea reiese că omul nu este matur după "experienţa" vârstei, ci după cum ascultă de Chemarea Harului Divin. (...)

Dintre cei maturi, unul este chemat dis-de-dimineaţă, din copilărie; altul pe la ceasul al treilea, din tinereţe; altul chiar în ceasul al unsprezecelea, la bătrâneţe. Ziua, în Parabolă, simbolizează o viaţă de om, dar simbolizează şi o epocă din istoria unui Neam; simbolizează chiar şi evii sau şi erele din istoria întregii omeniri. În felul acesta se întâlnesc, în aceeaşi lucrare, toate generaţiile unei epoci, sau toate generaţiile unui întreg ev, precum şi toate generaţiile lumii, de la Adam şi până la Judecata din urmă.

Mântuitorul a rostit parabolele ca principiu universal, dar le-a aplicat şi în special "poporului ales", în sânul căruia S-a născut ca Om. Acest popor a fost chemat încă de la Avraam, la lucrarea viei, la pregătirea către "plinirea vremii".

În diferite epoci au aflat şi alte popoare de această "plinire" pe care o aştepta toată lumea moştenitoare a omului morţii.

Când a venit Messia a chemat, ca în al unsprezecelea ceas, pe toate neamurile, la lucrarea viei lui Dumnezeu, în împărăţia Sa. Drept răsplată, le-a promis Viaţa veşnică. Tocmai acest lucru nu a plăcut "poporului ales" care suportase "greutatea şi arşiţa" întregului timp profetic! (...)

Despre acest lucru vorbeşte Mântuitorul, înainte de Răstignire, când explică anume cine şi de ce urmează Lui cu credinţă. Şi cine şi de ce se scandalizează împotriva Lui:

"Dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi sunt venit. Pentru că n-am venit de la Mine, ci Dumnezeu M-a trimis. De ce nu înţelegeţi graiul Meu? Fiindcă nu puteţi să auziţi cuvântul Meu.

"Voi aveţi pe diavolul de tată şi ţineţi să faceţi poftele tatălui vostru." (...)

"Cine este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi pentru aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu". - (Ioan 8, 42-47)

[GENERAŢIA HARICĂ ŞI GENERAŢIA SATANICĂ]

În sânul fiecărui popor se află întotdeauna două generaţii în luptă, nu atât ca deosebire de vârstă a lor, cât mai ales ca izvor de la care îşi iau directivele călăuzitoare ale vieţii.

Deoarece unii ascultă de Adevăr, care le-a născut conştiinţa harică, aceştia sunt generaţia harică a acelui popor în epoca respectivă. Iar cei ce ascultă de minciună, care le-a născut conştiinţa satanică, aceia sunt generaţia satanică a acelui popor. (...)

Aşa cum fiecare creştin, în viaţa lui personală, este hărţuit de diavol cu tot felul de ispite, pentru ca să-i zădărnicească lupta pentru virtute, la fel şi fiecare Neam, în viaţa lui naţională, este prigonit pe această cale a mântuirii de către generaţia satanică, în fiecare epocă nouă din istoria lui. (...)

Căpitanul a vorbit în numele generaţiei harice a ţării lui.

Generaţia satanică a acestei ţări însă, nu numai că a condamnat calomnios, nu numai că a exilat şi închis silnic sute şi mii de legionari, dar a trecut şi la masacrarea lor în masă! Fără lege, fără judecată, printr-un procedeu unic, acuzatorii au omorât mii de "acuzaţi"!

Anul de la Hristos 1938 a fost an de răstignire, iar 1939 a fost an de îngropare a generaţiei harice a României de către generaţia satanică a ei! (...)

[DESPRE EVREI]

POLITICĂ ŞI DOGMĂ

- Inscripţia -

Pronia Divină a rânduit ca la "plinirea vremii" două neamuri reprezentative dintre păgâni să fie gata a moşteni Revelaţia dată fiilor credinţei lui Avraam: Elinii şi Latinii. Aceştia au ridicat firea omului morţii până la râvna însetoşată de Lumină, producând două moduri caracteristice de a deveni: prin cultură - Elinii, prin civilizaţie - Latinii. Aşteptau cu nădejde descoperirea Adevărului, ca să scape de "duhul robiei", care nu le putea turna conţinut viu în Idealul năzuit de ei. (...)

Profeţiile Vechiului Testament, de la Moise şi până la Înainte Mergătorul şi Botezătorul Ioan, se desăvârşesc ca Revelaţie în Testamentul Nou al Bisericii lui Hristos.

Popoarele prin cultură asimilează Revelaţia, iar prin civilizaţie o transmit tuturor generaţiilor harice.

Iudeii, pentru că s-au făcut generaţie satanică, sunt pedepsiţi şi cu desmoştenirea din Revelaţie şi cu neputinţa în cultură şi civilizaţie, până când se vor încreştina şi cele mai sălbatece popoare şi triburi din lume. De aceea Biserica interzice orice fel de contact al Creştinilor cu iudeii (numiţi de Ea jidovi), prin Canonul 11 al Sfântului celui al şaselea Sinod Ecumenic: "Nici unul dintre cei ce se numără în tagma ieraticească, nici laicul să nu mănânce azimile de la iudei, nici să nu comunice cu ei, nici să nu-i cheme la boale, şi doctorii să nu primească de la dânşii, şi nicidecum să nu se scalde în băi cu aceştia; iar dacă ar îndrăzni cineva să facă aceasta, de va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi laic, să se afurisească"."

Dar nici celelalte popoare nu mai pot îndrăzni să-şi întocmească viaţa decât numai în lumina Dogmelor Revelaţiei, căci altfel devin anticrişti, deoarece "nu mai sunt streini şi locuitori vremelnici, ci sunt împreună cetăţeni ai Sfinţilor şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, unde însuşi Iisus Hristos este piatra cea din capul unghiului.". (Efeseni 2, 19-21) (...)

- "PENTRU LEGIONARI" -

Când abuzul tiraniei şi panica dezordinei au întunecat zarea istoriei Românismului, târându-l din păcat în păcat şi din sminteală în sminteală, Dumnezeu a poruncit celui ce a purtat mai cu osârdie Crucea Neamului, ca să-i dea "cheia vremii" de azi, în cartea "Pentru Legionari".

Fiecare Român este dator să se adape din spiritul ei, pentru că îi deschide sufletul către ţelul pentru care este rânduit Românismul, aşa cum fiecare creştin este dator să asculte de Duhul Sfintei Scripturi care deschide omenirii Cerurile prin Biserică. (...)

Cartea Căpitanului, dar din darul lui Dumnezeu, ne învaţă, pe români, prin Legiune, să trăim ca Neam pentru Biserică, gândind, simţind şi voind româneşte la lumina Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.

Născut din adevăr, Corneliu Zelea Codreanu poartă Crucea de ucenic al Mântuitorului. Pentru că a făcut din talanţii primiţi rod însutit ,,chemării" Harului de care ascultă cu nădejde, prin râvna credinţii şi prin munca dragostei, Dumnezeu l-a ales ca pe un întâi născut al generaţiei harice a Românismului, întărindu-l Căpitan al maturităţii Neamului nostru.

- Sfântul Arhanghel Mihail -

(...) Sfânta Scriptură spune: "Tu crezi că Unul este Dumnezeu? Bine faci; şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule uşuratic, că credinţa fără fapte este moartă" - (Iacov 3, 19-20).

Ca omul să nu aibă credinţa moartă Dumnezeu îi dă ajutor, împotriva inspiratorilor minciunii, pe sfinţii îngeri. Arhistrategul lor, Mihail, este cel care poartă chiar sabia de foc a dreptăţii care trebuie să fie înfăptuită cu credinţă plină de rodul faptelor bune. (...)

- Creştinătatea românească -

De când a plantat Fiul lui Dumnezeu Evanghelia Învierii în lume, neamurile toate trebuie să o altoiască pe fiinţa lor istorică.

Intre toate neamurile, Românii au poate cea mai semnificativă istorie de fapte cuprinse în har şi adevăr. Domnul nostru Iisus Hristos a învrednicit acest smerit - deci binecuvântat - popor, să trăiască nedezlipit de tulpina vieţii, de lumina pe care El a adus-o în lume. (...)

Primul lucru care trebuie să copleşească sufletul fiecărui Român, cu adâncă grijă şi răspundere în faţa lui Dumnezeu, este taina apariţiei neamului nostru în lume.

Românii sunt neam născut creştin. Este un deosebit dar al Providenţei Divine şi nu o simplă întâmplare. Acest popor, atât de fără pretenţii în toată viaţa lui şi în toate manifestările sale, este chiar prin naşterea lui de neam creştin-român, un fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi este hrănit cu adevărul Lui de Maica Domnului.

Alte popoare au fost făcute creştine de misionarii Evangheliei, cum au fost făcuţi creştini şi părinţii Românilor, Dacii şi Romanii. Românii, însă s-au născut creştini. De aici, o putere unică de viaţă şi de înţelepciune, la acest neam, în totalitatea lui. Şi negurile istoriei de până acum nu au fost decât o mare şcoală de încercare, de întărire şi de lămurire tot mai deplină a fiinţei lui şi de rodire a deosebitului dar pe care Românii l-au primit de la Preabunul Dumnezeu. De aici legendara şi austera integrare de totdeauna a creştinătăţii-româneşti în realizarea în sânul ei a rânduielii neschimbătoare a planului Dumnezeiesc în creaţiune. Această integrare a ridicat virtutea credincioşiei româneşti Ia demnitatea minunată a urmării exemplului îngerilor buni care, în frunte cu Arhistrategii Mihail şi Gavriil, au demarcat hotărât atitudinea lor supusă Harului Divin, faţă de răzvrătirea luciferică. (...)

La Români, voievozii şi căpeteniile din trecut nu considerau rostul lor ca al unor simpli Cezari, ci au înnobilat sensul şi misiunea celor ce reprezintă acest lucru, prin faptul că din puterea politică a cezarismului (nu cezarism de concepţie romană, ci în sens de domnie), înţelegeau să facă numai şi numai o slujire lui Dumnezeu!

Ştefan cel Mare nu admitea nimănui să spună că ar fi biruit, în luptele lui pline de vitejie, ca un domn de glorie şi cucerire, ci poruncea ca toată lumea să recunoască în el numai pe servitorul Legii lui Dumnezeu, pe apărătorul Creştinătăţii, singurul rost pentru care înţelegea să trăiască şi să lupte ca Domn al Moldovei. Când biruia, spunea că Dumnezeu a biruit în vitejia cu care l-a binecuvântat EI. Când era biruit, se smerea şi mai adânc şi mărturisea că pentru păcatele lui l-a pedepsit Dumnezeu cu umilinţa înfrângerii. Şi când biruia şi când era biruit, postea şi se ruga, înălţând biserici şi mănăstiri lui Dumnezeu, drept recunoştinţă sau drept pocăinţă. (...)

- LEGIUNEA -

De la un timp, Neamul Românesc, din felurite pricini, a ajuns ca slăbănogul din Evanghelie. (Matei 9, 1-8). Generaţia harică, în frunte cu Căpitanul ei, a purtat pe slăbănog la picioarele Mântuitorului. (...)

Generaţia satanică vrea cu orice chip să abată Neamul Românesc de la această linie.

Sfântul Arhanghel Mihail însă este trimis paznic şi ajutor acestui Neam, pentru că misiunea lui între popoare este sublimă.

Din lumea răutăţii şi a necredinţei a trebuit să fie scoasă generaţia unei lumi noi, unei lumi ca în basmele noastre: lume cu "tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".

Ca preot, aşa cred că a binevoit Dumnezeu: să ia fiinţă LEGIUNEA "Sfântul Arhanghel Mihail", în sânul Românismului, ca să se plinească şi la noi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: "Nimeni nu pune petec de pânză nouă la haină veche, căci plinitura trage din haină şi mai rea ruptură se face. Nici nu pun vin nou în burdufuri vechi; iar de pun, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vinul nou în burdufuri noi şi amândouă se ţin". (Matei 9, 16-17).

Din acest grăunte evanghelic au rodit în mintea Căpitanului gândurile de organizare a tineretului creştin-român, care să scape ţara de pierzare prin subordonarea politicii la ascultarea de Biserică, deci prin ferirea tineretului de satanismul "politicianist" al lumii vechi, prin izolarea "politicianismului":

"Politicianismul infectează viaţa noastră naţională. Organizarea acestui tineret, în afară de necesitatea autoeducării, mai este necesară şi spre a-l feri şi izola de politicianism şi de infecţia lui. Coborârea infecţiei spre tineretul românesc însemnează nimicirea noastră şi victoria lui Israel.

Mai mult! Această organizare a tineretului va rezolva însăşi problema politicianismului care, nemaiprimind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inaniţie, prin lipsă de alimentare. (...)

Teoria care ne îndeamnă să trăim toţi în partide, pentru a le face bune, dacă zicem că sunt rele, e falsă şi perfidă. După cum de la începutul lumii curge, zi şi noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii, numai apă dulce în Marea Neagră, şi nu reuşeşte să-i îndulcească apa, ci din contră, se face sărată şi cea dulce, tot aşa şi noi, în cloaca partidelor politice, nu numai că nu le vom îndrepta, dar ne vom strica şi pe noi". (Corneliu Zelea Codreanu - "Pentru Legionari"). (...)

- PREOTUL ŞI LEGIONARUL -

Fiecare preot, prin faptul că este "slujitor al lui Hristos şi ispravnic al tainelor lui Dumnezeu", trebuie să tindă a fi cel mai drept om atât în a se judeca pe sine, cât şi în a lua atitudinea impusă de misiunea lui faţă de toate curentele din viaţa Neamului în sânul căruia este rânduit să predice şi să activeze în numele şi în spiritul Revelaţiei Divine. Din acest punct de vedere - singurul şi esenţialul, care îi probează sinceritatea faţă de Chemarea lui - la noi preotul este dator să se plaseze pe linia Neamului Românesc care, chiar de la începutul existenţei sale, trăieşte pe linia Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos. (...)

În acest punct, deci, se întâlnesc şi se contopesc, în una şi aceeaşi Chemare sfântă, rosturile pe care le au de îndeplinit: Preotul, în slujba Bisericii, pentru binecuvântarea Neamului - Legionarul, în slujba Neamului, cu binecuvântarea Bisericii.

Orice preot adevărat va fi, aşadar, prin firea lucrurilor, şi legionar, aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii.

Că, la noi, azi, mulţi slujitori ai Bisericii sunt cu totul altceva decât ceea ce trebuie să fie, este încă o dovadă mai mult că Mişcarea Legionară a fost rânduită tocmai la timp, ca să fie gata a da din Neamul nostru şi Bisericii caracterele cele mai tari pe care să fie altoit şi darul preoţiei fără batjocură - cum, altfel, se practică lucrurile îngrozitor de neruşinat de lumea generaţiei satanice a acuzatorilor! (...)

- Bisericile Naţionale -

Când S-a pogorât Duhul Sfânt, în limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, atunci s-a pus temelia Bisericilor Naţionale. (cf. prof. pr. dr. Valerian Şesan -Cernăuţi). (...)

De ce sunt chemate popoarele la împărtăşirea acestui grai duhovnicesc şi nu de-a dreptul umanitatea?

Pentru că în istoria acestei umanităţi, în vremuri străvechi, s-a petrecut ceva care acum se lămureşte îmbucurător, tot prin glasul Bisericii: "Limbile oarecând s-au amestecat pentru îndrăzneala facerii de turn; iar acum limbile înţelepte s-au făcut, pentru slava cunoştinţei de Dumnezeu." (...)

- Sinodul - Cele şapte Sinoade Ecumenice -

(...) Cei dintâi s-au adunat chiar Sfinţii Apostoli în Soborul de la Ierusalim (Fapte 15), apoi cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice care au întărit Adevărul împotriva ereziilor şi schismelor şi au dat canoane teologice de pecetluire a Îndreptarului credinţei, pentru mărturisitorii de pretutindeni şi de totdeauna. (...)

Pavel zice: "Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar vesti vouă altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema." (Gal. 1, 8).(...)

(...) Intr-adevăr, Duhul Sfânt, de la pogorârea Sa asupra Sfinţilor Apostoli, a luminat lumea, în Biserică, prin Sfintele Sinoade, despre tot Adevărul, potrivit planului veşnic al lui Dumnezeu.

În raport cu crugul vremii, iarăşi, nu este o simplă "întâmplare" că nu s-a ţinut nici un Sinod Ecumenic de la 787 şi până azi.

În raport cu schimbarea lumii din păcătoasă în duhovnicească, cu atât mai mult, este minunat că în cele Şapte Sinoade Ecumenice de la început s-a pecetluit cu "cele şapte peceţi ale Duhului" întreagă vistieria Revelaţiei Divine, ca astfel, numai din ea, să se semene şi să rodească, după loc şi după timp, Adevărul Unic, neschimbat şi neîmpuţinat, pretutindeni şi totdeauna. (...)

(...) A fost, mai întâi, o luptă grozavă între ispitele înşelăciunilor şi între ascultarea numai de Adevăr!

Căci s-au definit dogmele în canoanele teologice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, dar mai apoi, până şi între conducătorii principali ai Bisericii (Papa - "vicar" al Romei, Patriarhul "ecumenic" al Constantinopolei) s-a iscat mare gâlceavă: Cine este mai mare şi de ce?

Şi, dacă nu se înţelegea Apusul cu Răsăritul, pe deasupra, au mai venit şi mari încercări şi nenorociri: peste lumea răsăriteană au venit urgiile barbarilor şi ale Islamului, care au trecut, în parte, şi în Apus; peste Apus s-a năpustit satanica rătăcire a unui fel de dominaţie absolutistă, Papa confundând, de neînţeles, darul apostoliei cu dreptul suveranităţii cezariene, dând "cezaro-papismul".

Încep şi popoarele să se apropie de conştiinţa unei misiuni mai înalte, dar sunt stânjenite când de absolutismul cezaro-papal, când de propriul lor imperialism exagerat, ba degenerat chiar şi în unele pretinse "messianisme".

Apare, în alt sens, un Luther, şi vrea să reabiliteze adevărul, dar cade şi el în păcatul unui individualism orgolios, devenind părinte al protestantismului care avea să ajungă, apoi, la pulverizările sectante de azi. (...)

- Antihristul -

Semnul apropierii neamurilor de Sinodul Ecumenic al ecumenicităţilor naţionale este îndârjirea şi urletul lui antihrist!

Am spus că diavolul foloseşte mai întâi tactica manierei elegante, când vrea să robească pe om. Dar, dacă nu reuşeşte, atunci recurge la tactica urgiei! Şi, mai ales când ştie că lumea se apropie de binecuvântarea lui Dumnezeu prin noi daruri, atunci grozăviile dezlănţuite de satan depăşesc la imposibil puterea închipuirii omeneşti! Atunci apare "antihrist" sub anumite manifestări. Ori de câte ori se arată un nou început de Înviere actuală, la un om, la un neam, sau la omenirea toată, înseamnă că se pecetluieşte odată mai mult sfârşitul tiraniei diavolului. Atunci el, disperat, se arată antihrist pe faţă. De aceea, propriu zis, antihristul va apare aievea la sfârşitul veacurilor, imediat înainte de a "doua venire" a Domnului nostru Iisus Hristos! Până atunci, apare după caz şi împrejurări, încât trebuie imediat semnalat şi alungat de servii Bisericii lui Hristos! (...)

- Veacul naţionalismului haric -

Acum, până la "a doua venire" a Domnului, potrivit iconomiei mântuirii omenirii prin neamuri, în decursul istoriei s-au încreştinat popoare şi se vor mai încreştina. Ultimul, ca pedeapsă, va fi poporul jidovesc, întrucât el fusese chemat cel dintâi la împărăţia lui Dumnezeu, dar nu numai că nu a primit-o, ci chiar a vândut şi a răstignit pe Fiul Lui.

Dintre neamurile încreştinate, cu timpul, multe au fost transformate, prin altoiul Harului Divin, în naţiuni "civilizate". Dar dacă progresul vreuneia dintre aceste naţiuni le-a ispitit cu mirajul oarecărui imperialism "messianic", Dumnezeu a rânduit împrejurări de cercetare amarnică, pentru ca să le menţină în darul Adevărului. Aşa a fost cu Franţa, Germania, Rusia - şi va fi cu Anglia şi cu toate cele care se fac vinovate de asemenea rătăcire.

Căci, precum nu este chip să fie admis internaţionalismul dizolvant, întrucât este şi împotriva naturii şi împotriva Revelaţiei, aşa nu este admis nici imperialismul, oricare ar fi pretextele cu care încearcă să se justifice.

Măsura dreaptă, cumpăna rectificatoare, între aceste răpiri ale înşelăciunii (internaţionalism) şi ale orgoliului (imperialism) este numai: Naţionalismul haric! (...)

- Pacea lumii -

(...) Străbunii noştri au fost şi rămân mari tocmai prin aceasta: ei aveau o singură Lege, şi bisericească, şi de stat: Legea Lui Hristos. Numai prin aceasta îşi va afla pacea şi zidirea - mai întâi fiecare ecumenicitate naţională în sânul Neamului respectiv şi apoi toate neamurile: în sobornicitatea lor ecumenică prin Biserică pentru Hristos! (...)

- Tehnica şi Revelaţia -

(...) Dumnezeu nu a inspirat pe marii inventatori, de ale căror minunăţii tehnice ar trebui să se bucure oricine, pentru ca să-şi facă satan plăcerea de a se juca de-a moartea cu popoarele. Iluzia aceasta a francmasonilor şi a tuturor duşmanilor Bisericii lui Hristos va fi prefăcută în aspră pedeapsă când dreptatea şi adevărul vor fi înstăpânite definitiv pe pământ. (...)