PENTRU LEGIONARI - SELECŢIUNI

DR. AVOCAT CORNELIU ZELEA CODREANU, FONDATORUL ŞI ŞEFUL MIŞCĂRII

În acest volum este scrisă povestea tinereţii mele, de la 19 la 34 ani, cu simţirile, credinţa, gândurile, faptele şi greşelile ei.

"LEGIONARI,

Scriu pentru familia noastră legionară. Pentru toţi legionarii: din sat, din fabrică şi din universitate. (...)

Scriu în fuga condeiului, de pe câmpul de luptă, din mijlocul atacurilor. La ora aceasta suntem înconjuraţi din toate părţile. Duşmanii ne izbesc mişeleşte şi trădarea muşcă din noi. (...)

De doi ani de zile numele nostru şi acela de legionar nu sunt tolerate în ziare decât pentru a fi insultate. Curge asupra noastră ploaie de mişelii în aplauzele duşmanilor şi în speranţele lor că vom pieri. Dar aceşti cavaleri ai laşităţii, ca şi stăpânii lor, se vor convinge, de altfel, în curând, că toate atacurile în care şi-au acumulat nădejdile de nimicire a Mişcării Legionare, toate frământările şi toate sforţările disperate, rămân încercări zadarnice. Legionarii nu mor. Drepţi, nemişcaţi, neînvinşi şi nemuritori, privesc pururea biruitori la toate zvârcolirile urii neputincioase.

Îmi este indiferentă părerea pe care ar putea s-o aibă lumea nelegionară despre rândurile ce urmează şi nu mă interesează efectul pe care ele I-ar avea în acea lume. Eu vreau ca voi, soldaţi ai unor alte orizonturi româneşti, citind aceste amintiri, să recunoaşteţi în ele propriul vostru trecut şi să vă aduceţi aminte de luptele voastre. Să retrăiţi suferinţele îndurate şi loviturile primite pentru neam. Să vă umpleţi inimile de foc şi de hotărâre în lupta grea si dreaptă, în care v-aţi încleştat şi din care avem cu toţii poruncă de a ieşi: biruitori sau morţi. La voi mă gândesc când scriu. La voi, acei cari veţi trebui să muriţi, primind cu seninătatea strămoşilor Thraci botezul morţii. Şi la voi, acei ce veţi trebui să păşiţi peste morţi şi mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfătoare ale Românilor."

CORNELIU ZELEA CODREANU

Carmen Sylva, 6 dec. 1935

PĂŞIND ÎN VIAŢĂ

LA UNIVERSITATEA DIN IAŞI

"Această atitudine a profesorilor care considerau ca "barbarie" orice idee şi notă naţionalistă, a avut ca efect dezorientarea totală a studenţilor. Unii susţineau bolşevismul pe faţă, alţii - cei mai mulţi - spuneau: "Orice s-ar zice, a trecut timpul naţionalismului, omenirea merge spre stânga". (pg. 16)

Înaintarea acestor idei antiromâneşti, susţinută de o masă compactă de profesori şi studenţi şi încurajată de toţi duşmanii României întregite, nu mai găsea în lumea studenţească nici o rezistenţă românească. Câţiva care mai încercam să rămânem pe poziţie eram învăluiţi într-o atmosferă de dispreţ şi duşmănie. Colegii de alte păreri, cei cu " libertatea de conştiinţă" şi cu principiul tuturor libertăţilor, scuipau în urma noastră, când treceam pe stradă sau pe sălile facultăţilor şi deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi. Întruniri peste întruniri cu mii de studenţi, în care se propaga bolşevismul, se ataca Armata, Justiţia, Biserica, Coroana.

Universitatea cu tradiţie de naţionalism de la 1860, devenise un focar de antiromânism." (pg. 16)

SE PREGĂTEA REVOLUŢIA

"Dar nu numai în universitate era această situaţie. Masa muncitorească ieşeană, cuprinsă aproape în întregimea ei de comunism, stătea gata să izbucnească în revoluţie.

La fiecare 3-4 zile, pe străzile Iaşiului, mari demonstraţii comuniste. Cele 10-15.000 de lucrători, înflămânziţi şi manevraţi de mâna criminală de la Moscova, parcurgeau străzile în cântecul Internaţionalei, în strigăte de: "Jos Armata!", "Jos Regele!", purtând placarde pe care se putea citi: "Trăiască revoluţia comunistă!", "Trăiască Rusia Sovietică!".

Dacă ar fi învins aceştia? Am fi avut cel puţin o Românie condusă de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stăpânii ţării? NU! (...)

România Mare, după mai puţin de o secundă de viaţă, s-ar fi prăbuşit.

Noi, poporul român, am fi fost exterminaţi fără milă, ucişi sau deportaţi pe drumurile Siberiei: ţărani, muncitori, intelectuali, cu toţii de-a valma. (...)

Aveam conştiinţa clară, că în acele ceasuri juca balanţa vieţii şi a morţii poporului român. (...) Numai intelectualii români erau inconştienţi. Intelectualii care au învăţat carte şi care aveau chemarea de a lumina calea poporului în clipe grele - căci pentru aceasta erau intelectuali - lipseau de la datoria lor. Aceşti nevrednici în ceasurile acelea hotărâtoare susţineau cu o inconştienţă criminală, că "lumina vine de la Răsărit ". Coloanelor revoluţionare, care străbăteau ameninţătoare străzile tuturor oraşelor, cine să li se opună? Studenţimea? Nu! Poliţia? Siguranţa? Aceştia, când auzeau că se aproprie coloanele, intrau în panică şi dispăreau." (pg. 17 - 18)

GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE

"Drumul meu se bifurca: jumătate în lupta de la universitate şi jumătate cu Constantin Pancu, în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteşte de acest om şi am rămas cu el, sub conducerea lui, tot timpul până la desfiinţarea organizaţiei." (pg. 18)

"Acţiunea lui a durat un an. S-a mărit în măsura primejdiei bolşevice şi apoi s-a micşorat în măsura scăderii ei." (pg. 19)

"La început consfătuiri, apoi întruniri care ajungeau până la 5-6 şi chiar 10000 de oameni. Acestea erau, în perioada critică, săptămânale. Aveau loc în sala Principele Mircea şi uneori chiar în Piaţa Unirii. (...) Este incontestabil că Garda Conştiinţei Naţionale a înălţat într-un moment critic conştiinţa naţională a Românilor într-un punct de importanţă ca acela al Iaşiului şi a aşezat-o ca o barieră în faţa valului comunist.

Activitatea aceasta nu s-a mărginit numai la Iaşi. Ne-am deplasat şi în alte oraşe. Apoi foaia "Conştiinţa", care apărea regulat, pătrunsese cu strigătul ei de alarmă aproape în toate oraşele din Moldova şi Basarabia." (pg. 19)

SINDICATELE NAŢIONALE

"De multe ori vorbeam cu Pancu în serile lui 1919, căci necontenit eram împreună şi aproape regulat la masa sa. Şi-i spuneam:

- Nu-i de-ajuns să învingem comunismul. Trebuie să şi luptăm pentru dreptatea muncitorilor. Au dreptul la pâine şi dreptul la onoare. Trebuie să luptăm în contra partidelor oligarhice, creând organizaţii muncitoreşti naţionale care să-şi poată câştiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului.

Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale. Oricâtă dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor ţării. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce a agonisit truda de două ori milenară a unui neam de muncitori şi de viteji. Dreptatea ta, în cadrul dreptăţii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii.

Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore, să se instaleze o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile şi să-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin văzduh necontenit: Patrie - pe care n-o iubesc - Dumnezeu - în care nu cred, - Biserică - în care nu intră niciodată, - şi Armată - pe care o trimit la război cu braţele goale.

Acestea sunt realităţi, care nu pot fi embleme pentru escrocherie politică în mâna unor scamatori imorali." (pg. 22-23)

"Apel către meseriaşi, muncitori, soldaţi şi ţărani români:

(...) Iată că din răsărit se aud glasuri de ură care vădesc năzuinţa duşmanilor noştri de a ne sfâşia, prin învrăjbire şi neînţelegerile dintre noi. Din Rusia, stăpânită de întunericul învăţăturilor greşite, pornesc îndemnuri de luptă la foc şi la uciderea fraţilor de acelaşi sânge.

Din Ungaria, care-şi plânge mărirea de altădată, se aud aceleaşi îndemnuri. Duşmanii din răsărit s-au unit cu cei din apus ca să tulbure liniştea noastră pentru ca apoi să ne poată cotropi.

Străinii de peste hotare încearcă să împartă paharul cu otravă între noi, prin înstrăinaţii care trăiesc la sânul ţării noastre. Ei au cutezanţa să spună că îndemnurile lor le fac în numele păcii, în numele dreptăţii şi al libertăţii, în numele muncitorilor. Cuvântul lor e minciună, îndemnul lor e venin omorâtor, căci:

Ei zic că voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici.

Cer libertatea, dar cu ameninţări de moarte, silesc lumea să li se supună.

Doresc înfrăţirea, dar ei seamănă ura, nedreptatea şi desfrâul în mijlocul popoarelor.

Mai mult încă: ei zic că voiesc desfiinţarea capitalului câştigat prin sudoarea frunţii.

Ne spun că nu voiesc războiul dar ei se războiesc.

Cer desfiinţarea armatei, dar ei se înarmează.

Ne îndeamnă să aruncăm steagul tricolor, dar voiesc să ridice în locul lui steagul roşu al urii.

Să nu daţi crezare manifestelor şi îndemnurilor lor precum n-aţi dat crezare manifestelor duşmane când luptaţi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti.

Datoria oricărui bun Român este de a se îngriji ca şi pe viitor sămânţa neînţelegerii, pe care o încearcă să o arunce între noi, să nu prindă rădăcini.

Desăvârşiţi lucrul început prin munca şi cinstea voastră. Duşmanii voştri sunt: lenea, ura şi necinstea care domnesc peste hotare şi care ne ameninţă şi pe noi.

Fiţi cu luare aminte! Păstraţi-vă sufletul curat, nu uitaţi că mântuirea noastră este munca, unirea şi cinstea. (...)" (pg. 25 - 27)

PRIMUL CONGRES STUDENŢESC - Cluj, sept. 1920

"Tinerii studenţi sunt foarte influenţabili, mai ales când le lipseşte o credinţă. Ei se lasă amăgiţi nu atât prin avantajele materiale imediate care li s-ar oferi, cât mai ales prin măgulirile ce li se aduc şi prin perspectivele de mare viitor ce li se oferă.

Tânărul însă va trebui să ştie că în orice post va fi, este o santinelă în slujba neamului şi că a se lăsa cumpărat, flatat, ademenit, înseamnă o părăsire de post, poate însemna o dezertare sau chiar o trădare." (pg. 34)

DESCHIDEREA UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI ÎN TOAMNA ANULUI 1920

"La celelalte centre universitare, linişte. Noi eram însă condamnaţi la războire. Pentru prima oară în istoria Universităţii ieşene, senatul universitar anunţă deschiderea cursurilor fără preoţi şi fără serviciul religios. (...) Universitatea Iaşiului creştin, cea mai înaltă şcoală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din şcoală, din instituţii, din ţară. (pg. 35)

Un număr de vreo opt studenţi naţionalişti, care ne aflam în Iaşi, am umblat zadarnic pe la uşile multor profesori, încercând să-i convingem a reveni asupra măsurilor luate. Repetatele noastre intervenţii n-au dus la nici un rezultat.

Şi atunci, în ajun, am hotărât un lucru grav: să ne opunem cu forţa la deschiderea universităţii. (...)

Eu am făcut un afiş scris cu creionul roşu, pe care l-am lipit pe uşa cea mare de la intrare: "Aduc la cunoştinţa domnilor studenţi precum şi a domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase tradiţionale".

Restul camarazilor n-a venit decât târziu, prea târziu.

De la ora 8 au început să vină studenţii. Eu am rezistat singur la uşă până la ora 9 şi jumătate, când în faţa universităţii se adunaseră peste 300 de studenţi. (...)

Biruinţa adversarilor n-a durat însă mult pentru că peste puţin timp secretarul universităţii s-a coborât de la rectorat şi a afişat următoarele: "Se aduce la cunoştinţa tuturora că rectoratul a hotărât ca universitatea să rămână închisă până miercuri, când se va deschide cu serviciul religios". Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusă. (...)

De atunci mi s-a înrădăcinat credinţa care nu mă va părăsi, că cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi învins niciodată." (pg. 36 - 37)

ÎNFIINŢAREA ASOCIAŢIEI STUDENŢILOR CREŞTINI

"Pornisem un grup restrâns, înfiinţasem un cerc studenţesc, trecusem la Societatea Studenţilor în Drept, iar spre sfârşit, se năştea din truda noastră adevăratul Centru Studenţesc sub denumirea de Asociaţia studenţilor creştini, către care băteau acum toate inimile studenţimii ieşene." (pg. 51)

"Angajament de onoare:

Subsemnaţii studenţi ai Universităţii din Iaşi, văzând situaţia grea în care se găseşte poporul român, ameninţat în existenţa sa de către un neam străin, care ne-a acaparat moşia şi tinde să pună mâna pe conducerea ţării; pentru ca urmaşii noştri să nu pribegească prin ţări străine, alungaţi de sărăcie şi mizerie din ţara lor şi pentru ca neamul nostru să nu sângereze sub tirania unui neam străin, ne ridicăm hotărâţi împrejurul unui nou şi sfânt ideal, acela al apărării patriei noastre în contra cotropirii străine.

În jurul acestui ideal am format Asociaţia Studenţilor Români Creştini de la Universitatea din Iaşi.

Cu acest ideal plecăm în suflet cei care părăsim astăzi băncile şcolii.

A lupta, pe oriunde vom fi, pentru dreptatea noastră, pentru viaţa ameninţată a neamului, socotim a fi cea dintâi a noastră datorie de onoare.

De aceea, întruniţi astăzi sâmbătă 27 mai 1922, ne luăm un angajament comun ca, împrăştiindu-ne în toate colţurile ţării, să ducem cu noi pretutindeni din focul care ne-a însufleţit în vremurile tinereţii şi să aprindem în sufletele necăjite făclia adevărului, a dreptului de viaţă liberă a neamului nostru pe aceste meleaguri.

Vom păstra cea mai strânsă legătură cu asociaţi pe care azi o părăsim şi în care rămânem ca membrii sprijinitori, ea fiind punctul central care ne va uni mereu în lupta noastră. (...)

Lăsăm cuvântul nostru tuturor generaţiilor de studenţi care vor trece prin această asociaţie şi care vor înţelege să-şi închine munca lor pe altarul patriei să se întrunească în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu noi la Universitatea din Iaşi." (pg. 52)

LA SFÂRŞITUL STUDIILOR UNIVERSITARE

"Când m-am aruncat în cea dintâi luptă, n-am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei consfătuiri, a vreunei hotărâri prealabile cu executarea căreia aş fi fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari şi îndelungi frământări interioare sau cugetări adânci, în care să-mi fi pus această problemă.

Nimic din toate acestea. N-aş putea să definesc cum am intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile şi gândurile lui, surprins de focul care mistuieşte o casă, îşi aruncă haina şi sare în ajutorul celor cuprinşi de flăcări.

Eu, cu mintea unui tânăr de 19-20 de ani, am înţeles numai atât din toate cele ce vedeam: că ne pierdem ţara, că n-o să mai avem ţară; că prin concursul inconştient al bieţilor muncitori români sărăciţi şi exploataţi, va veni peste noi stăpânitoare şi pustiitoare hoardă străină.

Am pornit din porunca inimii, dintr-un instinct de apărare pe care îl are cel din urmă vierme târâtor, nu din instinctul de conservare personală, ci din acela de apărare a neamului din care făceam parte.

De aceea, tot timpul, aveam senzaţia că în spatele nostru stă neamul tot, cu viii, cu alaiul de morţi pentru ţară, cu tot viitorul lui. Că neamul luptă şi vorbeşte prin noi, că mulţimea vrăjmaşă, oricât de mare, în faţa acestei entităţi istorice, nu-i decât un pumn de fărâmituri omeneşti pe care le vom împrăştia şi le vom învinge.

Pentru aceasta au căzut cu toţii, în frunte cu necugetatele senate universitare, care crezând că luptă cu noi, o mână de tineri nebuni, luptau în realitate cu propriul lor neam.

Există o lege a firii, care aşează pe fiecare la locul său; răzvrătiţii în contra firii, de la Lucifer şi până azi, toţi răzvrătiţii aceştia, de multe ori foarte inteligenţi, dar totdeauna lipsiţi de înţelepciune, au căzut străfulgeraţi." (pg. 54 - 55)

"Individul în cadrul şi în slujba neamului său.

Neamul în cadrul şi în slujba lui Dumnezeu şi a legilor Dumnezeirii.

Cine va înţelege aceste lucruri va învinge, chiar de va fi şi singur. Cine nu va înţelege, va cădea învins. (pg. 55)

Din punctul de vedere al organizării ne statornicisem pe ideea de şef şi de disciplină. Democraţia era înlăturată, nu din calcule şi nici din convingerea născută pe cale de teorie. (...) nu m-au ales pe mine şef luptătorii, ci eu mi i-am ales.

Niciodată n-am avut comitete şi n-am pus la vot propuneri. Totdeauna însă, când am simţit nevoia, m-am sfătuit cu toţi, dar pe a mea răspundere, am luat singur hotărârea. De aceea, grupul nostru mic era întotdeauna o unitate nezdruncinată. Tabere cu păreri împărţite, majorităţi şi minorităţi, ciocnindu-se între ele pe chestiuni de acţiune sau de teorie, n-au existat. Le toţi ceilalţi era exact contrariu. De aceea au şi căzut învinşi." (pg. 55)

MIŞCAREA STUDENŢEASCĂ

10 DECEMBRIE 1922

"(...) Aparţine istoriei naţionale nu acela care va trăi sau va învinge - cu sacrificarea liniei vieţii neamului - ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe această linie. (...)

La 10 decembrie, delegaţi din toate centrele se adună la Bucureşti, îşi fixează în zece puncte ceea ce au crezut că formează esenţa mişcării lor şi se declară greva generală pentru toate universităţile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 decembrie mare prin valoarea formulării care s-a făcut atunci, după cât au putut delegaţii formula din esenţa adevărului care frământa sufletul întreg al studenţimii române.

Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată ca zi a hotărârii. A hotărârii la acţiune, a declarării războiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute şi necunoscute, atâtea morminte!

10 decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acesta la un mare examen. (...)

La Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Cernăuţi, izbucniri formidabile ale maselor studenţeşti, care, conduse de puterea lor de intuiţie, - accentuez: nu de conducători - se îndreaptă spre duşman. Ele vizează în primul rând presa evreiască: "Adevărul", "Dimineaţa", "Mântuirea", "Opinia", "Lumea", focare de infecţie morală, de otrăvire şi zăpăcire a românilor.

Presa aceasta atacă ideea religioasă la români, slăbindu-le astfel rezistenţa morală şi rupându-le contactul cu Dumnezeu. (...)

Presa aceasta împrăştie teorii antinaţionale, slăbindu-le credinţa în naţiune şi rupându-i de pământul ţării, de dragostea pentru el, pământ care în toate timpurile a fost îndemn la luptă şi sacrificiu.

Presa aceasta prezintă fals interesele noastre româneşti, dezorientând şi îndreptând pe români pe linii opuse intereselor naţionale.

Presa aceasta înalţă mediocrităţile şi oamenii capabili de corupţie pentru ca străinul să-şi poată satisface interesele lui şi coboară valorile morale care nu se vor preta a face servicii iudaismului şi intereselor acestuia.

Presa aceasta otrăveşte sufletul neamului, dând zilnic şi sistematic publicitate crimelor senzaţionale, legăturilor imorale, avorturilor, aventurilor.

Presa aceasta omoară adevărul şi slujeşte minciuna cu perseverenţă diabolică, întrebuinţează calomnia ca armă de distrugere a luptătorilor români." (pg. 64 - 65)

PROBLEMA PĂMÂNTULUI ROMÂNESC

Nu se poate ca un neam din lume, fie el chiar numai un trib de sălbatici, să nu-şi pună cu durere sfâşietoare problema pământului său, în faţa unei năvăliri străine. Toate neamurile din lume, de la începutul istoriei până astăzi, şi-au apărat pământul patriei. Istoria tuturor popoarelor, ca şi istoria noastră românească, e plină de lupte pentru apărarea pământului.

Să fie oare o anomalie, o stare bolnăvicioasă a noastră, a tineretului românesc, faptul de a ne ridica să ne apărăm pământul ameninţat? Sau anomalie, a nu ni-l apăra atunci când ni-l vedem primejduit? Anomalie este a nu ne apăra, adică a nu face ce toate neamurile au făcut şi fac. Anomalie şi stare bolnăvicioasă este a ne pune în contradicţie cu toată lumea şi cu întreaga noastră istorie.

De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor?

Pământul este baza de existenţă a naţiei. Naţiunea stă, ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţa. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat în aer. O naţie care nu are pământul său nu poate trăi, decât dacă se aşează sau pe pământul unei alte naţii, sau pe trupul acesteia, sugându-i viaţa.

Sunt legi făcute de Dumnezeu, care orânduiesc viaţa popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului. Dumnezeu a lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor ca să trăiască, să crească, să se dezvolte şi să-şi creeze pe el cultura sa proprie.

Problema evreiască în România ca şi aiurea constă în încălcarea de către evrei a acestei legi naturale a teritoriului. Ei ne-au încălcat teritoriul nostru. Ei sunt infractorii, şi nu eu, popor român, sunt chemat să suport consecinţele infracţiunii lor. Logica elementară ne spune: infractorul trebuie să suporte consecinţele infracţiunii săvârşite. Va suferi? Nare decât să sufere. Toţi infractorii suferă. Nici o logică din lume nu-mi va spune să mor eu pentru infracţiunea săvârşită de alţii.

Deci problema evreiască nu naşte din "ură de rasă". Ea naşte dintr-un delict săvârşit de evrei faţă de legile şi ordinea naturală în care trăiesc toate popoarele lumii.

REZOLVAREA PROBLEMEI EVREIEŞTI?

IAT-O: reîntoarcerea delincvenţilor în această ordine naturală universală şi respectarea legalităţii naturale.

"Teritoriul României nu se poate coloniza cu populaţie de gintă străină". Ce însemnează, dacă nu colonizare, faptul instalării a două milioane de evrei pe teritoriul românesc?

Dar acest teritoriu este proprietatea inalienabilă şi imprescriptibilă a poporului român. Şi după cum scria cineva, poporul român, nu după 50 de ani, nu după 100 de ani, ci chiar şi după mii de ani, ne vom revendica dreptul asupra acestui pământ, după cum ne-am recucerit pământul Ardealului, după 100 de ani de stăpânire maghiară.

Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva şi s-au aşezat pe pământul pe care trăiesc. Istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam n-a venit de nicăieri. Acela suntem noi. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii şi cu brazii. De el suntem legaţi nu numai prin pâinea şi existenţa care ne-o dă muncindu-l din greu, dar şi prin toate oasele strămoşilor care dorm în ţărâna lui. Toţi părinţii noştri sunt aici. Toate amintirile noastre, toată gloria noastră războinică, întreaga noastră istorie aici, în acest pământ stă îngropată.

Aici e Sarmisegetuza cu ţărâna regelui Decebal, cel nemuritor, pentru că cine ştie să moară ca Decebal, nu moare niciodată.

Aici odihnesc Muşatinii şi Basarabii, aici la Podul Înalt, la Războieni, la Suceava, la Baia, la Hotin., la Soroca, la Tighina, la Cetatea Albă, la Chilia, dorm românii căzuţi în lupte, boieri şi ţărani, mulţi ca frunza şi ca iarba.

La Posada, la Călugăreni, pe Olt, pe Jiu, pe Cerna, la Turda, în munţii nefericiţilor şi uitaţilor moţi din Vidra, până în Huedin şi până la Alba Iulia, locul de tortură al lui Horia şi fraţilor lui de arme, sunt numai urme de lupte şi morminte de viteji.

În Carpaţii toţi, din munţii olteneşti la Dragoslave şi la Predeal, de la Oituz la Vatra Dornei, pe vârfuri şi în fund de văi, pretutindeni a curs sângele românesc în valuri.

În miezuri de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pământului românesc, care ne îndeamnă la lupte.

Întreb şi aştept răspuns: pe ce drept voiesc străinii să ne ia acest pământ?

Pe ce urmă istorică îşi întemeiază pretenţiile şi mai ales îndrăzneala cu care ne înfruntă pe noi, românii, aici, acasă la noi?

Suntem legaţi de acest pământ prin milioane de morminte şi prin milioane de fire nevăzute pe care numai sufletul nostru le simte, şi rău de aceia ce vor încerca să ne smulgă de pe el. (pg. 73 - 75)

PROBLEMA ORAŞELOR

(...) Trecerea bogăţiilor din mâinile românilor în mâinile străinilor nu însemnează numai aservirea economică a românilor şi nu numai aservirea politică - pentru că cine nu are libertate economică nu are libertate politică - ci însemnează mult mai mult: o primejdie naţională care macină însăşi puterea noastră ca număr. În măsura în care ne dispar mijloacele de subzistenţă, în aceeaşi măsură, noi, românii, ne vom stinge de pe pământul nostru, lăsând locurile noastre în mâinile populaţiei străine, al cărei număr creşte pe zi ce merge şi din cauza năvălirii din afară şi din aceea a acaparării mijloacelor noastre de subzistenţă, a bogăţiilor noastre.

Oraşele sunt, în al doilea rând, centrele culturale ale unei naţiuni (Vezi A. C. Cuza, "Apărarea Naţională", nr. 3, 1 mai 1922). Aici în oraşe sunt plasate şcolile, bibliotecile, teatrele, sălile de conferinţe, toate la îndemâna orăşenilor. (...) Deci cine stăpâneşte oraşele, stăpâneşte posibilităţile de a se adăpa la cultură.

Dar nu numai atât, în oraşe şi în şcoli, o naţie îşi împlineşte misiunea ei culturală în lume. Cum este posibil ca românii să-şi poată împlini misiunea lor culturală prin glasuri, prin condeie, prin inimi, prin minţi străine?

În sfârşit, oraşele sunt centrele politice ale unei naţii. Din oraşe se conduc naţiile. Cine stăpâneşte oraşele, are direct sau indirect conducerea politică a ţării.

Ce mai rămâne din ţară - în afară de oraşe? O gloată de câteva milioane de ţărani, fără mijloace de existenţă omenească, supţi şi sărăciţi; fără cultură, otrăviţi de băutură şi conduşi de străinii îmbogăţiţi, deveniţi stăpânii oraşelor româneşti, sau de românii (prefecţi, primari, poliţai, jandarmi, miniştri) care numai de formă conduc, pentru că nu sunt altceva decât executorii umili ai planurilor evreieşti. Pe aceştia, puterea economică iudaică îi susţine, îi linguşeşte, le face cadouri, îi cooptează în consilii de administraţie, îi plăteşte cu luna (lui Iuda i s-a plătit o singură dată; aici se plăteşte lunar), le excită poftele de bani îndemnându-i spre lux şi viciu, iar când nu se supun directivelor şi vederilor jidăneşti, sunt daţi pur şi simplu afară, chiar dacă sunt miniştri, li se taie subvenţiile şi plăţile, li se dau pe faţă hoţiile şi afacerile necorecte făcute cu ei împreună, pentru a-i compromite. Iată ce a mai rămas din această patrie românească în momentul în care ne-am pierdut oraşele; o clasă conducătoare, fără onoare, un popor de ţărani, fără libertate şi toţi copiii de români, fără ţară şi fără viitor. (pg. 77 - 78)

PROBLEMA ŞCOLII ROMÂNEŞTI

Cine stăpâneşte oraşele, stăpâneşte şcolile şi cine stăpâneşte şcolile, mâine stăpâneşte ţara. (...) (pg. 78)

PROBLEMA PĂTURII CONDUCĂTOARE ROMÂNEŞTI

Dar cine sunt elevii şi studenţii de astăzi? Elevii şi studenţii de azi sunt profesorii de mâine, medicii de mâine, inginerii de mâine, magistraţii de mâine, avocaţii de mâine, prefecţii de mâine, deputaţii de mâine, miniştrii de mâine, cu un cuvânt, conducătorii de mâine ai neamului în toate domeniile de activitate.

Dacă elevii de astăzi sunt 50%, 60%, 70% străini, mâine în mod logic vom avea 50%, 60%, 70% conducători străini ai acestui neam românesc. (...)

Rămâne un adevăr stabilit: România trebuie să fie condusă de români.

Este cineva care susţine că România trebuie condusă de străini? (pg. 81)

PROBLEMA CULTURII NAŢIONALE

(...) "Noi, poporul român, să nu mai putem da roadele noastre? Să nu avem o cultură românească, a noastră, a neamului, a sângelui nostru, care să strălucească în lume alături de roadele altor neamuri?

Să fim noi condamnaţi astăzi de a ne prezenta în faţa lumii întregi cu produse de esenţă evreiască?" (pg. 83)

"Şcoala românească fiind masacrată în modul acesta, noi suntem puşi în situaţia de a renunţa la misiunea noastră de neam, de a renunţa la crearea unui culturi româneşti şi de pieri otrăviţi." (pg. 84)

ÎNFIINŢAREA LIGII APĂRĂRII NAŢIONALE CREŞTINE (L.A.N.C.)

(...) "După înfiinţarea "Ligii Apărării Naţionale Creştine", activitatea mea avea să meargă pe două linii: pe aceea a Mişcării Studenţeşti, care rămânea o unitate aparte, cu organizarea ei pe centre, cu obiectivele imediate, problemele şi luptele proprii, în care era angajată de trei luni; şi pe aceea a L.A.N.C. în care căpătasem funcţiunea de organizator sub conducerea prof. Cuza." (pg. 96)

MODIFICAREA ART. 7 DIN CONSTITUŢIE

A doua zi după acest mare act de trădare naţională, presa aşa-zisă românească, ca şi cea evreiască, trecea sub tăcere actul infam. "Dimineaţa", "Lupta", "Adevărul", publicau în fiecare zi pagini întregi cu litere groase, conflictul dintre proprietari şi chiriaşi la Bucureşti şi într-un colţ câteva vorbe prin care anunţau simplu şi perfid: art. 7 din vechea Constituţie a fost înlocuit prin art. 133. (...) Astfel, în tăcere şi într-o atmosferă de laşitate generală se consuma marele act de trădare naţională. (...)

Nu se poate! Cel puţin trebuie să se ştie că am protestat. Căci neamul căruia i se pune asemenea jug pe grumaji şi nici măcar nu protestează, este un neam de imbecili.

Am făcut atunci un manifest către ieşeni, chemând pe toţi românii la o adunare de protestare în Universitate. (...) A doua zi a sosit la Iaşi în ajutorul celor două regimente, al poliţiei, jandarmeriei şi evreimei, cavaleria din Bârlad, iar foile din capitală au apărut în ediţie specială: "Iaşiul a trăit o noapte şi o zi de revoluţie".

Atât am putut face noi, nişte copii. Atât ne-am priceput în momentul în care ni s-a pus jugul pe umeri. Nu l-am primit cu seninătate, cu resemnare de iobag, cu laşitate. Atât, şi jurământul sacru pentru toată viaţa de a sfărâma acest jug, oricâte lupte şi jertfe ni s-ar cere. (pg. 100 - 101)

"Onoare studenţimii care pentru credinţa ei, înfruntând atâtea lovituri, a dat un exemplu de voinţă colectivă nemaiîntâlnit în istoria universităţilor din întreaga lume. În nici o ţară nu s-a văzut ca studenţimea, unită într-un singur suflet, asumându-şi toate responsabilităţile şi toate riscurile, să poată menţine greva generală timp de un an de zile, pentru a-şi impune credinţele, urmărind prin demonstraţia ei trezirea la conştiinţă a naţiei întregi, faţă de cea mai grea problemă a existenţei sale." (pg. 115)

PLANURILE IUDAISMULUI

"Cine îşi închipuie că evreii sunt nişte bieţi nenorociţi, veniţi aici la întâmplare, mânaţi de vânt, aduşi de soartă etc., se înşeală. Toţi evreii de pe faţa pământului formează o mare colectivitate legată prin sânge şi prin religia talmudică. Ei sunt încadraţi într-un adevărat stat foarte sever, având legi, planuri şi conducători care formează aceste planuri şi-i conduc. La bază, au Cahalul. Aşa că noi nu ne găsim în faţa unor evrei izolaţi, ci în faţa unei puteri constituite, comunitatea evreiască." (pg. 115)

"Nu vom aprofunda aici aceste planuri. În general se întrebuinţează următoarele sisteme:

I. Pentru captarea oamenilor politici locali: 1. Cadouri; 2. servicii personale; 3. finanţarea organizaţiei politice pentru propagandă, tipărire de manifeste, deplasări cu automobile etc. Dacă în localitate sunt mai mulţi bancheri sau bogătaşi evrei, ei se împart la toate partidele politice.

II. Pentru captarea autorităţilor: 1. Corupţiunea, mituirea. (...) Odată ce a primit mita, devine robul evreilor, pentru că altfel se întrebuinţează a doua armă: 2. şantajul: dacă nu se supune, îi dă pe faţă mituirea. 3. A treia armă este distrugerea: dacă văd că nu te pot îndupleca şi supune, atunci vor încerca să te distrugă, cercetându-ţi bine slăbiciunile: dacă bei, vor căuta prilejul să te compromită prin aceasta; dacă eşti afemeiat, îţi vor trimite o femeie care te va compromite sau te la lovi în inimă, distrugându-ţi familia; dacă eşti violent, îţi vor trimite în cale pe un alt violent, care te va omorî sau îl vei omorî şi vei intra la închisoare. Dacă nu vei avea aceste defecte, atunci vor întrebuinţa: minciuna, calomnia la ureche sau prin presă, pâra faţă de şefi.

În târgurile şi oraşele invadate de evrei, nu există autoritate decât în stare de mituire, în stare de şantaj sau în stare de distrugere.

Planuri pentru distrugerea unui comerciant român: 1. flancarea românului cu un comerciant evreu sau încadrarea lui între doi comercianţi evrei; 2. vânzarea mărfurilor sub preţul de cost, pierderea acoperindu-se cu sume speciale date de Cahal. Aşa au căzut răpuşi comercianţii români, unul după altul.

Dacă la acestea mai adăugăm: a) superioritatea comercială a evreului, rezultând dintr-o practică comercială cu mult mai îndelungată decât aceea a românului; b) superioritatea evreului luptând sub protecţia Cahalului, românul neavând nici o protecţie din partea statului românesc, ci numai mizerii din partea autorităţilor corupte de evrei. Românul nu luptă cu evreul de alături, ci cu Cahalul şi de aceea se înţelege că individul va fi răpus în luptă cu coaliţia. Românul n-are pe nimeni, n-are un stat părinte, care să-l crească, să-l îndrume, să-l ajute. El este lăsat singur, în voia sorţii, în faţa coaliţiei jidăneşti.

E uşor de repetat formula tuturor politicienilor de categoria d-lui Mihalache: "Românul să se facă comerciant".

Să ne arate însă aceşti oameni politici români un singur comerciant român ajutat de statul român, o singură şcoală făcută de el care să creeze cu adevărat comercianţi, iar nu funcţionari de bancă sau de birouri. Să ni se arate o singură instituţiune făcută de ei care să fi ajutat cu un mic capital şi să fi îndrumat pe tânărul absolvent de şcoală comercială pe calea comerţului.

Nu românul a dezertat de pe linia comerţului, ci aceşti oameni politici au dezertat de la datoria lor de conducători şi îndrumători ai naţiei. Românul, părăsit de conducătorii lui, a rămas singur în faţa coaliţiei organizate evreieşti, a manoperelor frauduloase şi a concurenţei neloiale şi a căzut înfrânt. Va veni însă un ceas în care aceşti conducători vor trebui să răspundă." (pg. 117)

PLANURILE MARI ALE IUDAISMULUI FAŢĂ DE PĂMÂNTUL ŞI NEAMUL ROMÂNESC

(...) "De unde cunoaştem aceste planuri? Le cunoaştem sigur, trăgând concluzii din mişcările adversarului. Orice comandant de trupă, urmărind cu atenţie acţiunea adversarului, îşi dă seama de planurile pe care acesta le urmăreşte. Este un lucru elementar.

În toate războaiele lumii a fost vreun conducător care a cunoscut planurile adversarului pentru că ar fi asistat la facerea lor? Nu! Le-a cunoscut perfect din mişcările adversarului său.

Pentru ca poporul român să-şi frângă orice putere de rezistenţă, evreii vor aplica un plan unic şi într-adevăr diabolic.

1. Vor căuta să rupă legăturile sufleteşti ale neamului cu cerul şi cu pământul.

Pentru RUPEREA LEGĂTURILOR CU CERUL, vor întrebuinţa împrăştierea, pe scară întinsă, a TEORIILOR ATEISTE, pentru a face din poporul român, sau măcar numai din conducătorii lui, un popor despărţit de Dumnezeu; despărţit de Dumnezeu şi de morţii lui, pentru a-l omorî, nu cu sabia, ci tăindu-i rădăcinile de viaţă spirituală.

Pentru RUPEREA LEGĂTURILOR CU PĂMÂNTUL, izvorul material de existenţă al unui neam, VOR ATACA NAŢIONALISMUL ca o idee învechită şi tot ce se leagă de ideea de patrie şi pământ, pentru ca să rupă firul iubirii care uneşte poporul român de brazda lui.

2. Pentru ca acestea să reuşească, vor căuta să pună mâna pe PRESĂ.

3. Vor întrebuinţa orice prilej, pentru ca în tabăra poporului român să fie dezbinare, neînţelegeri şi ceartă şi, dacă e posibil, chiar îl vor împărţi în mai multe tabere, care să se lupte între ele.

4. Vor căuta să acapareze cât mai mult din mijloacele de existenţă ale românilor.

5. Îi vor îndemna sistematic pe calea desfrâului, nimicindu-le familia şi puterea morală." (pg. 118 - 119)

Ruperea legăturilor cu cerul şi cu pământul, introducerea certurilor şi luptelor fratricide, introducerea imoralităţii şi a desfrâului, constrângerea materială prin limitarea la maximum a mijloacelor de subzistenţă, otrăvire fizică, beţie.

Toate acestea nimicesc o naţie mai rău decât dacă ai bate-o cu mii de tunuri sau cu mii de aeroplane.

Să privească puţin în urmă românii şi să vadă dacă în contra lor nu s-au întrebuinţat cu precizie şi cu tenacitate acest sistem, în adevăr ucigător.

Să deschidă românii ochii şi să citească presa de 40 de ani încoace, de când stă sub conducere evreiască. Să recitească ... şi să vadă dacă din fiecare pagină nu ţâşneşte fără întrerupere acest plan. (...)

Aceste planuri sunt însă ca şi gazele de război. Să le întrebuinţezi pentru adversar, dar să nu se atingă de tine.

Propovăduiesc ateismul pentru români, dar EI nu sunt atei, ci ţin cu habotnicie la respectarea celor mai mici precepte religioase.

Vor să dezlege pe români de dragostea pământului lor, dar EI acaparează pământuri.

Se ridică împotriva ideii naţionale, dar EI rămân naţionalişti şovini. (pg. 119)

Partidele au nevoie de bani, de împrumuturi în străinătate când sunt la guvern, de voturi şi de presă bună în opoziţie.

Evreii vor ameninţa cu tăierea subvenţiilor necesare propagandei electorale a partidului respectiv.

Vor ameninţa cu finanţa internaţională evreiască, nemaiacordând împrumuturi.

Vor specula cu jocul unei mari mase de voturi prin care pot determina victoria sau înfrângerea, în sistemul democratic, având acum drepturi politice.

Vor ameninţa cu presa pe care o stăpânesc aproape în întregime şi fără de care un partid sau un guvern poate cădea înfrânt.

Banii, presa şi voturile hotărăsc viaţa sau moartea în democraţie. Evreii le au pe toate şi prin acestea, partidele politice româneşti devin simple unelte în mâinile puterii iudaice.

Încât noi, care începusem lupta împotriva evreilor, ne vedem la un moment dat luptându-ne cu guvernul, partidele, autorităţile, armata, iar evreii stând liniştiţi la o parte. (pg. 120)

Cine sunt mai vinovaţi pentru starea de nenorocire în care se zbate ţara: românii sau evreii?

Am căzut unanim de acord, că cei dintâi şi mai mari vinovaţi sunt românii ticăloşi, care pentru arginţii Iudei şi-au trădat neamul.

Evreii ne sunt duşmani şi în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină.

Conducătorii români care se aşează pe aceeaşi linie cu ei, sunt mai mult decât duşmani: sunt trădători.

Pedeapsa cea dintâi şi cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului şi în al doilea rând duşmanului.

Dacă aş avea un singur glonţ, iar în faţa mea un duşman şi un trădător, glonţul l-aş trimite în trădător. (pg. 130)

Priveam la dibuirile celor ce încercau să se ocupe cu problema naţională, dând naştere fie unei foi, fie vreunei parodii de organizaţie, la concluziile false la care ajungeau pe linia doctrinară, la incertitudinile în materie de organizare, la lipsa de concepţie în materie de acţiune.

Ne dădeam seama acum şi mai mult, în urma unei cugetări mai adânci, că:

1. Problema evreiască nu este o utopie, ci o gravă problemă de viaţă şi de moarte pentru poporul român; conducătorii ţării, grupaţi în partide politice, devin din ce în ce mai mult o jucărie în mâna puterii iudaice;

2. Politicianismul acesta, prin concepţia lui de viaţă, prin morala lui, prin sistemul democratic din care îşi trage fiinţa, constituie un adevărat blestem căzut peste capul ţării;

Poporul român nu va putea rezolva problema evreiască mai înainte de a-şi fi rezolvat problema politicianismului său.

Prima ţintă de atins a poporului român, în drumul său de năruire a puterii iudaice care-l apasă şi sugrumă, va trebui să fie năruirea acestui politicianism.

O ţară îşi are şi evreii şi conducătorii pe care îi merită.

După cum ţânţarii nu se pot aşeza şi nu pot trăi decât în mlaştină, tot aşa şi aceştia nu pot trăi decât înfipţi pe mlaştina păcatelor noastre româneşti. (...)

Misiunea acestei lupte este încredinţată tineretului românesc, care, dacă vrea să răspundă acestei misiuni istorice, dacă vrea să mai trăiască, dacă vrea să mai aibă ţară, trebuie să se pregătească şi să-şi adune toate puterile pentru a duce lupta şi a birui. (...)

Dar până să ne ocupăm de defectele neamului, am început să ne ocupăm de propriile noastre păcate. Ţineam şedinţe de ore întregi şi fiecare spunea celuilalt defectele pe care le-a observat. Şi căutam să facem sforţări pentru a ni le îndrepta. Era o problemă delicată, deoarece aşa e făcut omul: nu-şi ascultă cu inimă uşoară critica propriilor defecte.

Fiecare crede sau vrea să se arate că e perfect. Dar noi spunem: întâi să ne cunoaştem şi să ne îndreptăm păcatele noastre şi pe urmă vom vedea dacă avem dreptul sau nu de a ne ocupa şi de ale altora. (pg. 143 - 144)

Să începem, după planurile care erau gata, organizarea întregului tineret al ţării cu elevii şi elevele cursului superior de liceu şi chiar cu cei din cursul inferior, cu şcolile normale, cu şcolile de meserii, cu seminarele, cu şcolile comerciale şi cu flăcăii de la ţară. În sfârşit urma reorganizarea centrelor studenţeşti.

Toţi aceştia trebuiau să crească în spiritul credinţei care ne însufleţea pe noi, pentru ca până la majorat, să apară pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei noastre, serii după serii, ca nişte valuri de asalt care vin din urmă şi nu se mai sfârşesc. (pg. 145)

IZOLAREA POLITICIANISMULUI

Politicianismul infectează viaţa noastră naţională.

Organizarea acestui tineret, în afară de necesitatea autoeducării, mai este necesară şi spre a-l feri şi izola de politicianism şi de infecţia lui.

Coborârea infecţiei spre tineretul român înseamnă nimicirea noastră şi victoria deplină a lui Israel.

Mai mult! Această organizare a tineretului va rezolva însăşi problema politicianismului care nemaiprimind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inaniţie, prin lipsă de alimentare.

Lozinca întregii generaţii trebuie să fie: nici un tânăr nu va mai intra pe poarta vreunui partid politic. Acela ce se va duce, este un trădător al generaţiei sale şi al neamului. Pentru că el, prin prezenţa lui, prin numele lui, prin banul lui, prin munca lui contribuie la înălţarea puterii politicianiste.

Trădător este acel tânăr, după cum trădător este acela care pleacă de pe frontul fraţilor săi şi trece pe poziţia inamicului.

Deşi poate nu va trage cu propria sa armă, dar chiar dacă va aduce numai apă pentru a răcori pe cei ce trag, el este părtaş la uciderea acelora care cad din rândurile camarazilor săi şi deci trădător al cauzei.

Teoria care ne îndeamnă să intrăm toţi în partide, pentru a le face mai bune, dacă zicem că sunt rele, e falsă şi perfidă. După cum de le începutul lumii curge, zi şi noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii numai apă dulce în Marea Neagră şi nu reuşeşte să-i îndulcească apa, cin din contră se face sărată şi cea dulce, tot aşa şi noi în cloaca partidelor politice, nu numai că nu le vom îndrepta, dar ne vom strica şi pe noi. (pg. 146)

Ne însuşim manifestaţiile din trecut, nu negăm a fi fost ale noastre, nu ne este ruşine de ale, dar timpul lor a trecut. Va trebui să pornim cu toţii la o mare organizare care va aduce biruinţa. (pg. 147)

ÎNCERCAREA DE SFĂRÂMARE A BLOCULUI NOSTRU

Nimic nu înspăimântă mai mult pe evreii decât unitatea perfectă: blocul sufletesc al unei mişcări, al unui popor. De aceea ei vor fi necontenit pentru "democraţie" care are un singur avantaj şi acela pentru inamicul naţiei. Pentru că democraţia va sparge unitatea şi blocul sufletesc al unui neam şi în faţa unităţii şi solidarităţii perfecte a iudaismului din ţară şi din întreaga lume, naţia, divizată în partidele democraţiei, se va prezenta dezbinată şi va fi înfrântă. (pg. 164-165)

Imediat când se semnala o intrigă, ne adunam şi o comunicam grupului întreg.

Dau cu această ocazie un sfat tuturor organizaţiilor, atrăgându-le atenţia asupra acestui sistem care se întrebuinţează frecvent şi pretutindeni.

Pentru pararea atacului: a) a nu se da niciodată crezare ori de unde ar veni informaţia; b) a se comunica imediat încercarea de intrigă grupului respectiv, persoanelor vizate şi şefilor. În modul acesta atacul va fi respins. (pg. 164 - 165)

PRIMEJDII CARE PÂNDESC O MIŞCARE POLITICĂ

O mişcare niciodată nu moare din cauza duşmanilor dinafară. Ea moare din cauza duşmanilor dinlăuntru. Ca orice organism omenesc. Nu moare omul decât unul la un milion din cauza exterioare (călcat de tren, de maşină, împuşcat, înecat). Omul moare din cauza toxinelor interne. Moare intoxicat. (...)

UNII au venit să facă escrocherii: încasări de abonamente, vânzări de broşuri, împrumuturi etc., care, oriunde apăreau, compromiteau Mişcarea.

ALŢII veniseră să-şi creeze situaţii politice şi începuseră să se lupte între ei să se pârască, să se submineze unul pe altul pentru şefie, locuri de deputaţi etc.

ALŢII erau de bună credinţă, însă nu aveau educaţia disciplinei, neînţelegând să se supună şefilor şi directivelor date, ci înţelegând să discute la infinit orice dispoziţie şi să lucreze fiecare după capul lui.

ALŢII, de asemenea de bună credinţă, dar incapabili de a se încadra. Sunt elemente foarte bune, care au structura sufletească alcătuită încât nu se pot încadra, iar dacă se încadrează distrug totul.

O PARTE sunt intriganţi din naştere. Oriunde intră, prin sistemul de a vorbi despre altul la ureche, strică întreaga armonie a organizaţiei şi o desfiinţează.

O ALTĂ CATEGORIE o constituie acei care au câte o idee fixă: cred sincer că au găsit cheia tuturor soluţiilor, căutând să te convingă de valoarea lor.

ALŢII sufăr de boala ziaristicei: voiesc cu orice preţ să fie directori de ziare sau cel puţin să-şi vadă numele iscălit la sfârşitul unui articol.

ALŢII au o purtare în societate de aşa natură, încât oriunde apar, compromit întreaga luptă şi macină încrederea de care se bucură organizaţia.

În sfârşit, ALŢII sunt plătiţi anume ca să bage intrigi, să spioneze şi să compromită orice încercare nobilă a Mişcării.

Câtă grijă, câtă atenţie, prin urmare trebuie să aibă un şef de Mişcare faţă de elementele ce vor să vină sub conducerea lui!

Câtă educaţie trebuie să le facă şi câtă neobosită supraveghere trebuie să exercite asupra lor!

Fără acestea, mişcarea se compromite iremediabil.

Ori profesorul Cuza era cu totul străin de aceste lucruri: "În Ligă intră cine vrea şi rămâne cine poate", va aduce un adevărat dezastru.

Într-o organizaţie nu intră "cine vrea", ci intră cine trebuie şi rămâne cine e, şi atâta vreme cât e om corect, muncitor, disciplinat, credincios.

N-au trecut câteva luni şi biata Ligă (n. red.: Liga Apărării Naţional Creştine a prof. A. C. Cuza, din care a făcut parte şi Corneliu Zelea Codreanu, ca şef al tineretului, pentru a se retrage apoi şi a-şi fonda propria organizaţie, Legiunea) devenise un cazan de intrigi, un adevărat iad.

Credinţa mea de atunci pe care mi-o păstrez şi astăzi este: Dacă într-o organizaţie apar aceste începuturi de cangrenă, ele trebuiesc imediat localizate şi apoi extirpate cu cea mai mare energie.

Dacă nu se pot localiza şi se întind ca un cancer în întregul organism al mişcării, cauza este pierdută. Viitorul şi misiunea organizaţiei sunt compromise. Ea va muri sau îşi va târî zilele între viaţă şi moarte, fără ca să poată realiza ceva. (pg. )

CRITICA CONDUCĂTORULUI

Cauza acestor stări de nenorocire este conducătorul.

O asemenea mişcare avea nevoie de un mare conducător, iar nu de un mare doctrinar, peste capul căruia să treacă valul mişcării, el trebuie să domine mişcarea şi s-o stăpânească.

Nu oricine poată să îndeplinească această funcţiune. Trebuie un om de meserie, un om cu calităţi înnăscute, cunoscător al legilor de organizare, de dezvoltare şi de luptă ale unei mişcări populare. Nu e suficient să fii profesor universitar, pentru a putea lua comanda unei astfel de mişcări.

Aici avem nevoie de barcagii sau de comandanţi de vapor, care să ne conducă pe valuri, care să cunoască legile şi să fie deprinşi cu secretul acestei conduceri, care să cunoască locurile primejdioase cu stânci, care în sfârşit, să fie stăpâni pe braţele lor.

Nu e suficient ca cineva să demonstreze că Ardealul este al Românilor, pentru ca să ia şi comanda trupelor spre a merge să dezrobească Ardealul.

După cum nu e suficient ca cineva să demonstreze teoretic existenţa primejdiei evreieşti, pentru ca să poată lua comanda unei mişcări politice populare de rezolvare a acestei probleme.

Ne găsim pe două planuri de activitate cu totul deosebite, planuri care cer persoanelor aptitudini şi însuşiri cu totul deosebite.

Primul plan ni-l putem închipui la 1.000 m. înălţime. Lumea teoriei. Câmpul abstract al legilor. Acolo omul cu anumite însuşiri se ocupă cu cercetarea adevărului şi formularea lui teoretică. Pleacă de jos, de la realităţi concrete, de pe pământ şi urcă în sus până la legi. Acolo, în acest plan, este locul lui de creaţie. Celălalt plan se află pe pământ. Aici omul cu anumite însuşiri se ocupă cu arta impunerii adevărului prin jocul forţelor. El se înalţă în sus pentru a se pune de acord cu legile, dar locul lui de creaţie este aici jos, pe câmpul de luptă, în câmpul strategic şi tactic.

Cei dintâi conturează obiective, creează idealuri, cei de ai doilea le ating, le împlinesc.

Din cauza principiului natural al diviziunii muncii, sunt extrem de rare excepţiile care ar putea întruni la un loc, într-un singur om, însuşirile celor două feluri de îndeletniciri. (...)

Acest prim plan nu cere întrebuinţare de oameni, de forţe omeneşti. Dimpotrivă, omul planului întâi fuge de oameni.

Planul al doilea cere, în primul rând, oameni. Dar, simpli oameni? Nu! Ci oameni transformaţi în forţe omeneşti. Aceasta însemnează:

1. Organizare (cu toate legile ei).

2. Educaţie tehnică şi eroică pentru mărirea puterii, adică pentru transformarea omului în putere omenească.

3. Conducerea acestor forţe, organizate şi educate, pe câmpul strategic şi tactic în luptă cu alte forţe omeneşti sau cu natura.

Dacă doctrinarului i se cere să stăpânească ştiinţa cercetării şi formulării adevărului, conducătorului unei mişcări i se cere să stăpânească ştiinţa şi arta organizării, ştiinţa şi arta educaţiei ştiinţa şi arta conducerii. (...)

LINIILE SPIRITUALE ALE UNUI CONDUCĂTOR DE MIŞCARE POLITICĂ

După părerea mea sunt următoarele :

I. O putere lăuntrică de atracţie.

În lume nu există oameni liberi (independenţi).

După cum în sistemul solar, fiecare stea se află într-o orbită în cadrul căreia se mişcă în jurul unei puteri de atracţie mai mari, tot aşa şi oamenii, cu deosebire în domeniul acţiunii politice, gravitează în jurul unor puteri de atracţie. La fel şi în lumea cugetării.

Rămân, bineînţeles, în afară, acei ce nu vor nici să se mişte, nici să cugete.

Un şef trebuie să aibă o asemenea putere de atracţie. Unii au pentru zece oameni, numai pentru atâţi putând fi şefi; alţii, pentru un sat întreg, alţii pentru un judeţ, alţii pentru o provincie, alţii pentru o ţară, alţii depăşesc hotarele unei ţări. Şefia unui conducător e limitată de marginile puterii lui lăuntrice de atracţie. E un fel de putere magnetică, pe care, dacă cineva nu o are, nu poate fi conducător.

II. Capacitate de dragoste. Un şef trebuie să iubească pe toţi camarazii lui de luptă. Fluidul dragostei lui trebuie să străbată până la marginea comunităţii unei mişcări.

III. Ştiinţă şi simţ al organizării. Lumea atrasă în orbita unei mişcări, trebuie să fie organizată.

IV. Cunoaştere a oamenilor. În organizare trebuie să se ţină seamă de principiul diviziunii muncii, întrebuinţând pe fiecare la locul său; după aptitudinile pe care le are şi neprimind pe cei care nu le au deloc.

V. Putere de educaţie şi de insuflare a eroismului.

VI. Stăpânirea legilor conducerii. Un şef având o trupă organizată şi educată, trebuie să ştie a o conduce pe câmpul de luptă politic în concurenţă cu celelalte forţe.

VII. Simţul bătăliei. Un şef trebuie să aibă un simţ special care-i arată când trebuie să dea bătălia. E ceva lăuntric care spune: Acum! în minutul acesta nici mai târziu nici mai devreme.

VIII. Curajul. Un şef, când aude această poruncă lăuntrică, trebuie să aibă curajul de a trage sabia.

IX. Conştiinţa obiectivelor drepte şi morale şi a mijloacelor loiale. Nu există biruinţă care să dăinuiască în afară de aceste îndreptare.

În sfârşit, un conducător trebuie să aibă toate virtuţile unui luptător: jertfă, rezistenţă, devotament etc.

***

LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL

"În faţa situaţiei de mai sus (n. n.: scindarea Ligii Apărării Naţional Creştine a prof. A.C. Cuza), m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi să continui lupta iar nu să capitulez. (...) Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia Sfintei Icoane. (...) "Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: "LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL", sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli." (...)

Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniţi. Mergând împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da roade pentru neamul nostru.

Sunt înfrângeri şi sunt morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odată." (pg. 229 - 230)

MATERIA

"Să porneşti la o organizaţie politică fără nici un ban. Era şi o greutate şi o cutezanţă. În acest secol, în care materia este atotstăpânitoare, în care nimeni nu porneşte la ceva cât de mic fără să se întrebe mai întâi "câţi bani are", Dumnezeu a vrut să arate, că, în lupta şi biruinţa legionară, materia n-a jucat nici un rol. Prin gestul nostru cutezător, ne desolidarizăm de o mentalitate atotstăpânitoare peste veac şi peste lume. Ucidem în noi o lume, pentru a înălţa o alta până la cer. Domnia absolută a materiei era răsturnată, pentru a fi înlocuită cu domnia spiritului, a valorilor morale. Nu negam şi nu vom nega existenţa, rostul, şi necesitatea materiei în lume, dar negam şi vom nega de-a pururi dreptul stăpânirii ei absolute. Izbeam, aşa dar, într-o mentalitate în care viţelul de aur era socotit ca centru şi înţeles al vieţii.

Ne-am dat seama că pe calea aceasta, a raporturilor răsturnate, dintre spirit şi materie, am fi secătuit în noi orice curaj, orice putere, orice credinţă şi orice nădejde. Singura forţă morală în începuturile noastre nu am găsit-o decât numai în credinţa nestrămutată, că plasându-ne în armonia originară a vieţii - subordonarea materiei spiritului - vom putea înfrânge adversităţile şi vom putea birui în contra puterile satanice, coalizate în scopul de a ne nimici." (pg. 231 - 232)

RAŢIUNEA

"O altă caracteristică a începutului nostru, în afară de lipsa de bani, a fost lipsa de program.

Noi nu am avut nici un program. Şi acest fapt va naşte desigur un mare semn de întrebare. Organizaţie politică fără nici un program izvorât din raţiune, din capul unui om sau al mai multora? Dar nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gândi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie sufletească.

Era un semnal că statuia unei alte zeiţe - Raţiunea - va fi sfărâmată. Pe aceea pe care o ridicase lumea în contra lui Dumnezeu, noi, fără a o arunca şi dispreţui, vom pune-o acolo unde e locul ei, în slujba lui Dumnezeu şi a rosturilor vieţii." (pg. 232)

ÎN CONTRA MIŞELIEI

"Apariţia noastră a fost salutată cu un uragan de ură şi de ironii. Cele două tabere ale Ligii au rupt raporturile cu noi. (...) Nu ne vor durea rănile săgeţilor, ci vom rămâne îngroziţi de ceea ce vom descoperi în oameni.

În scurt, vom fi răsplătiţi şi onoraţi pentru tot ce făcusem noi până acum, cu cele mai grele ofense şi vom primi peste obraz lovitură după lovitură. (...) În curând vom deveni "exploatatori ai ideii naţionale", în interesul persoanelor noastre. (...) În curând se va afla că ne-am... "vândut jidanilor" şi chiar se vor scrie articole pline de insulte şi vor fi ţărani care vor crede şi oameni care ne vor întoarce spatele. (...)

Lor, camarazilor mei de atunci, martori ai acelor ceasuri, le-am spus:

- Să n-aveţi teamă de aceşti pigmei, căci cine are asemenea suflet, nu poate niciodată birui. Pe aceştia îi veţi vedea odată căzând în genunchi la picioarele voastre. Să nu-i iertaţi. Pentru că nu vor face-o din conştiinţa păcatului săvârşit, ci dintr-o mişelie. (...)

Păziţi-vă pe voi şi copiii de azi şi de mâine ai neamului românesc şi ai oricărui neam din lume, de această racilă îngrozitoare: mişelia.

Toată inteligenţa, toată învăţătura, toate talentele, toată educaţia nu ne vor servi la nimic, dacă vom fi mişei.

Învăţaţi pe copii voştri să nu întrebuinţeze mişelia nici în contra prietenului şi nici în contra celui mai mare duşman al lor. Căci nu vor învinge, ci vor fi mai mult decât învinşi, vor fi striviţi. Nici în contra mişelului şi a armelor lui mişeleşti să nu întrebuinţeze mişelia, pentru că de vor învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. Mişelia va rămâne neschimbată. Mişelia învinsului va fi înlocuită cu mişelia învingătorului. În esenţă, aceeaşi mişelie va stăpâni peste lume.

Întunericul mişeliei din lume nu poate fi alungat prin alt întuneric, ci numai prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter şi onoare." (pg. 232 - 234)

PRIMELE ÎNCEPUTURI DE VIAŢĂ LEGIONARĂ

"Patru linii brăzdează mica noastră viaţă iniţială:

1. Credinţa în Dumnezeu. Toţi credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi. Aceasta ne dădea o tărie invincibilă şi o seninătate luminoasă în faţa tuturor loviturilor.

2. Încrederea în misiunea noastră. Nimănuia nu i se putea servi nici cel mai mic argument despre posibilitatea victoriei. Eram aşa de puţini, aşa de tineri, aşa de săraci, aşa de urâţi şi de urmăriţi de toată lumea, încât toate argumentele scoase din starea de fapt pledau contra unor perspective de biruinţă. Totuşi mergeam înainte, datorită numai încrederii în rosturile noastre, o încredere nelimitată în steaua noastră şi a neamului.

3. Dragostea dintre noi. Unii ne cunoşteam mai dinainte, având mari legături sufleteşti, alţii însă erau copii, studenţi în primul sau al doilea an, pe care nu-i cunoscusem niciodată. Din cele dintâi zile s-a stabilit între noi toţi o legătură de dragoste ca şi cum am fi fost din aceeaşi familie şi ne-am fi cunoscut de mici copii.

Era nevoie de un echilibru interior pentru a putea rezista. Dragostea dinăuntru trebuia să fie de aceeaşi intensitate şi forţă, cu presiunea noianului de ură din afară.

Viaţa noastră în acest cuib nu era o viaţă oficială şi rece, cu distanţă între şef şi soldat, cu teatru, cu declaraţii retorice şi ifose de şefie. Cuibul nostru era cald. Raporturile dintre noi erau absolut familiare. Cineva nu intra aici ca într-o cazarmă rece, ci ca în casa lui, ca în familia lui. Aici nu venea numai pentru a primi ordine. Aici găsea o rază de dragoste, un ceas de linişte sufletească, un cuvânt de încurajare, o mângâiere, un ajutor la nenorocire sau la nevoie.

Din partea legionarului nu se cerea atât disciplină, în sens de cazarmă, cât bună cuviinţă, devotament şi zel la lucru.

4. Cântecul. Probabil, nepornind pe drumul raţiunii, cu alcătuire de programe, discuţii contradictorii, argumentări filosofice, conferinţe, singura posibilitate de manifestare a stării noastre lăuntrice, era cântecul. Cântam acele cântece în care simţămintele noastre îşi găseau mulţumire. "Pe o stâncă neagră", cântecul lui Ştefan cel Mare, a cărui melodie, se spune, că s-a păstrat din timpul lui, din generaţie în generaţie. Se spune că în sunetul acestei melodii intra Ştefan triumfător în cetatea sa de la Suceava, acum 500 de ani. Când îl cântam, simţeam trăind acele vremuri de mărire şi de glorie românească, ne afundam în cinci sute de ani de istorie şi trăiam câteva clipe acolo în contact cu vechii soldaţi şi arcaşi ai lui Ştefan şi însuşi cu el. (...)

De aceea, voi, legionari de azi sau de mâine, de câte ori veţi avea nevoie de a vă orienta în spiritul legionar, să vă reîntoarceţi la aceste patru linii de început, care stau la baza vieţii noastre." (pg. 234 - 236)

MOTTO: "Din zei de-am fi scoborâtori, / C-o moarte tot suntem datori / Totuna e dac-ai murit / Flăcău sau moş îngârbovit / Dar nu-i totuna leu să mori / Ori câne înlănţuit!" (GEORGE COŞBUC - "Decebal către popor")

"Cuibul acesta de tineri era primul început de viaţă legionară. Era prima piatră din temelie. Trebuia pusă pe pământ sănătos.

De aceea nu am spus: <<Să mergem să cucerim România! Plecaţi prin sate şi strigaţi: S-a făcut o nouă organizaţie politică, înscrieţi-vă cu toţii într-însa.>>

N-am făcut un nou program politic, pe lângă celelalte zece existente în România, toate "perfecte" în conştiinţa autorilor şi partizanilor lor, şi nu am trimis pe legionari cu el să-l fluture prin sate, chemând oamenii să se alăture acestuia pentru a salva ţara.

Şi din acest punct de vedere ne vom deosebi fundamental de toate celelalte organizaţii politice, plus cuzismul. Toţi cred că ţara moare din lipsă de programe bune. Şi de aceea îşi alcătuiesc câte un program perfect închegat şi pleacă cu el să adune oameni. De aceea toată lumea întreabă: <<Ce program ai?>>

Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. Aceasta este părerea noastră. Că deci, nu programe trebuie să creăm, ci oameni, oameni noi. Pentru că aşa cum sunt astăzi, oamenii crescuţi de politicianism şi infectaţi de influenţa iudaică, vor compromite cele mai strălucite programe.

Acest fel de om, care trăieşte astăzi în politica românească l-am mai întâlnit în istorie. Sub domnia lui au murit naţiuni şi s-au dărâmat state.

Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut evreii şi politicianismul, cea mai mare primejdie naţională la care ne-au expus aceştia, nu stă nici în acapararea bogăţiilor solului şi subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiinţare a clasei de mijloc româneşti, nici în numărul mare al lor în şcoli, profesiuni libere etc., şi nici chiar în influenţa pe care o exercită asupra vieţii noastre politice, deşi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de a ne fi deformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rasială daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: politicianul care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară. Dacă acest tip de om va continua să mai conducă această ţară, neamul românesc va închide ochii pentru totdeauna şi România se va prăbuşi, cu toate strălucitele programe cu care "şmecheria" degeneratului va şti să ungă ochii mulţimilor nenorocite. Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia evreiască, acesta este cel mai îngrozitor!

Toate popoarele cu care am venit în contact şi ne-am luptat noi, Românii, de la năvălirea barbarilor şi până astăzi, ne-au atacat pe linie materială, fizică şi politică, lăsându-ne intactă fiinţa morală din care, mai devreme sau mai târziu, a izbucnit biruinţa noastră, sfărâmarea jugului străin. Chiar dacă s-au aşezat în număr mare peste noi, chiar dacă ne-au luat toate bogăţiile, chiar dacă ne-au stăpânit politiceşte.

Este pentru prima dată în istoria noastră, şi de aceea ne simţim dezarmaţi şi cădem învinşi, când Românii se întâlnesc cu un neam, care nu-i atacă cu sabia, ci cu armele proprii rasei IUDAICE cu care izbesc şi paralizează mai întâi instinctul moral al neamurilor, împrăştiind în mod sistematic toate BOLILE MORALE şi distrugând astfel orice posibilitate de REACŢIUNE.

De aceea piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice.

"Legiunea Arhanghelul Mihail" va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic.

Poporul român, în aceste zile ale lui, NU are nevoie de un mare om POLITIC, aşa cum greşit se crede, CI de un mare EDUCATOR şi CONDUCĂTOR, care să biruiască puterile răului şi să zdrobească tagma celor răi. Pentru aceasta însă, el va trebui să biruiască mai întâi răul din el şi din ai lui. (...)

Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea şcoala legionară! (...)

Acest erou ieşit din şcoala legionară, va şti să facă şi programe, va şti să rezolve şi problema evreiască, va şti să dea şi o bună organizare statului, va şti să convingă şi pe ceilalţi Români; iar dacă nu, va şti să învingă, căci pentru aceasta este erou.

Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptăţii; cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile măririi lui." (pg. 237 - 239)

Vom crea un mediu sufletesc, un mediu moral în care să se nască şi din care să se hrănească şi să crească omul erou.

Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin întărituri sufleteşti cât mai înalte. Trebuie apărat de toate vânturile patimilor, care înmormântează naţiunile şi ucid indivizii.

După ce legionarul se va fi dezvoltat într-un astfel de mediu, în cuib, în tabăra de muncă, în însăţi organizaţia şi în familia legionară, va fi trimis în mijlocul lumii: să trăiască, pentru a învăţa să fie corect; să lupte, pentru a se învăţa viteaz şi tare; să muncească, pentru a se învăţa muncitor, iubitor de toţi cei ce muncesc; să sufere, pentru a se oţeli; să se jertfească, pentru a se deprinde cu depăşirea propriei lui persoane, slujindu-şi neamul.

Oriunde se va duce, va crea un mediu nou de aceeaşi natură. Va fi un exemplu. Va face alţi legionari. Şi lumea, în căutarea unor zile mai bune, îl va urma.

Cei nou veniţi vor trebui să trăiască în respectul aceloraşi norme de viaţă legionară.

Toţi la un loc, în aceeaşi oaste, vor fi o forţă, care va lupta şi va birui. Aceasta va fi "Legiunea Arhanghelul Mihail". (pg. 240)

"(...) încă o linie în structura sufletească a legionarului: vitejia. Fără aceasta un om este incomplet. Pentru că, dacă ar fi numai drept, corect, iubitor, credincios, muncitor şi n-ar avea calităţi vitejeşti, cu ajutorul cărora să se lupte împotriva vrăjmaşilor nedrepţi, necredincioşi, neiubitori şi incorecţi, ar muri înghiţit de aceştia.

Iată-ne acum şi cu graniţele Mişcării noastre fixate. Cu un capăt înfipt în pământul ţării şi cu celălalt în cer: Arhanghelul Mihail şi Pământul strămoşesc." (pg. 244)

"Să fim amărâţi, îndureraţi, avem dreptul, dar un singur drept n-avem, acela de a pierde curajul şi de a lăsa arma jos". (RADU MIRONOVICI - citat de Corneliu Zelea Codreanu în "Pentru legionari" pg. 247)

"Deci evreii care se bucură azi, crezând că a sosit ceasul stăpânirii lor, să afle că în ţara aceasta există un colţ, unde, la orice ceas din zi şi din noapte, o gardă veghează cu faţa la duşman." (ILIE GÂRNEAŢĂ - citat în "Pentru legionari" pg. 248)

"Priviţi în ochi pe cel ce vine şi dacă în ochii lui veţi simţi că scânteiază vreun mic interes personal (fie material, fie ambiţie, fie patimă, trufie), să ştiţi că acela nu poate deveni legionar.

Nici îmbrăcarea cămăşii verzi şi nici salutul nu sunt de ajuns ca cineva să devină legionar. Nici chiar înţelegerea "raţională" a Mişcării Legionare. Ci numai conformarea vieţii cu normele de viaţă legionară. Pentru că Legiunea nu este numai un sistem logic, o înlănţuire de argumente, ci o "trăire". După cum cineva nu este creştin dacă <<cunoaşte>> şi <<înţelege>> Evanghelia, ci numai dacă se conformează normelor de viaţă afirmate de ea dacă o <<trăieşte>>." (pg. 249 - 250)

PRIVELIŞTI DIN VIAŢA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ

”Erau trei partide mai mari: liberal, averescan şi naţional ţărănesc. Pe lângă ele şi altele mai mici.

În fond, nu exista între ele nici o deosebire. Numai formele şi interesele personale le deosebeau. Acelaşi lucru sub alte forme. Nu aveau nici măcar justificarea unor păreri deosebite.

Singurul lor mobil sufletesc adevărat era: religia interesului personal, pe deasupra oricăror dureri ale ţării şi a oricăror interese ale neamului.

De aceea spectacolul luptelor politice era dezgustător. Fuga după bani, după situaţii personale, după avere şi plăceri, după pradă, dădea un aspect de duşmănie neasemuită, acestor lupte.

Partidele apăreau ca adevărate cete organizate care se învrăjbeau, se mâncau şi se luptau unele cu altele pentru pradă.

Numai lupta pentru neam sau pentru orice ideal, care depăşeşte interesul, egoismul şi poftele personale, este blândă, cuviincioasă, nobilă şi fără dezlănţuire oarbă de patimi. În ea poate fi pasiune, dar nu patimă oarbă şi josnică.

Aspectul de vrăjmăşie şi de josnicie al acestor lupte putea fi o dovadă suficientă, că ele nu se dădeau în lumea unui ideal înalt şi sfânt şi nici în aceea a principiilor, ci în adâncul cel mai trist al celor mai neruşinate interese personale.

Lumea politicienilor trăieşte în lux şi în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai dezgustătoare, pe spinarea unei ţări din ce în ce mai demoralizată. Cine să se mai ocupe de nevoile ei?

Politicienii aceştia cu familiile şi cu agenţii lor, au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru a-şi întreţine clientela politică, bani pentru voturi, bani pentru cumpărarea de conştiinţe omeneşti.

Rând pe rând, cetele lor se vor năpusti şi vor spolia ţara.

Aceasta va însemna, în ultimă analiză, guvernarea ei, opera de guvernare. Vor secătui bugetele statului, ale prefecturilor, primăriilor.

Se vor înfige ca nişte căpuşi în consiliile de administraţie ale tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme, de zeci de milioane, fără nici o muncă, din sudoarea şi din sângele muncitorului istovit.

Vor fi încadraţi în consiliile bancherilor jidani, de unde vor primi jetoane, de alte milioane şi zeci de milioane, ca preţ al vânzării lor de neam.

Vor da naştere la afaceri scandaloase care vor îngrozi lumea. Corupţia se va întinde în viaţa publică a ţării ca o plagă, de la cel mai umil slujbaş şi până la miniştri. Se vor vinde oricui. Oricine va avea bani, va putea să-i cumpere pe aceşti monştri şi prin ei ţara întreagă. De aceea, când ţara stoarsă nu va mai putea să le dea bani, vor ceda consorţiilor de bancheri străini, rând pe rând, bogăţiile pământului şi cu ele şi independenţa noastră naţională.

O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor mai munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga ţării.

Acesta este politicianismul.

Jos, se vor întinde: mizeria, demoralizarea şi deznădejdea. Vor muri copiii cu zecile de mii, seceraţi de boli şi de mizerii, slăbindu-se astfel puterea de rezistenţă a neamului în lupta pe care o duce singur în contra poporului jidănesc organizat şi susţinut de politicianismul înstrăinat şi de tot aparatul de stat.

Cei câţiva oameni politici cinstiţi, câteva zeci, poate chiar conducători de partide, nu vor mai putea face nimic. Vor fi nişte biete marionete în mâna presei jidăneşti, a bancherilor jidani sau străini şi a propriilor lor politicieni.

Această batjocură, această demoralizare, această infecţie, va fi susţinută, pas cu pas, de toată falanga jidănească, interesată la distrugerea noastră, pentru a ne lua locul în această ţară şi a ne fura bogăţiile. Prin presa ei, care a uzurpat rolul presei româneşti, prin sute de fiţuici imunde, printr-o literatură atee şi imorală, prin cinematografe şi teatre provocatoare la desfrâu, prin bănci, Jidanii au devenit stăpâni în ţara noastră.

Cine să se opună? Astăzi când ei sunt pregătitorii dezastrului şi apariţia lor e semnalul morţii noastre naţionale, cine să le apară în faţă?

Va trebui să vină o zi, când legionarul va şti să stea faţă cu acest monstru, şi să se încingă cu el la luptă pe viaţă şi pe moarte. Singur, el.” (pg. 240 - 242)

”Neputând învinge în viaţă fiind, vom învinge murind.

Am trăit, aşadar, cu gândul şi cu hotărârea morţii. Aveam soluţia sigură a biruinţei pentru orice împrejurări. Ea ne dădea linişte, ea ne dădea tărie. Ea ne va face să zâmbim în faţa oricărui vrăjmaş şi a oricăror încercări de distrugere.” (pg. 244)

DISCIPLINA ŞI DRAGOSTEA

”Toată istoria socială a omeniri e plină de lupte, având la bază cele două mari principii care caută să-şi facă loc unul, în paguba celuilalt: principiul autorităţii şi principiul libertăţii.

Autoritatea a căutat să se extindă în dauna libertăţii. Iar aceasta, la rândul său, a căutat să limiteze cât mai mult puterea autorităţii. Aceste două, faţă în faţă, nu pot însemna decât conflict. (...)

A orienta o mişcare după unul sau celălalt din aceste două principii, înseamnă a continua linia istorică de turburări şi războire socială. Înseamnă a continua pe de o parte, linia de tiranie, împilări şi nedreptate, iar pe de alta, linia de răzvrătire sânge şi de permanent conflict.

Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii şi nici pe acela al libertăţii. Ea îţi are temeliile înfipte în principiul DRAGOSTEI. În el îşi au rădăcinile, atât autoritatea, cât şi libertatea.

DRAGOSTEA nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict.

Există şi o concepţie ipocrită a principiul dragostei practicată de tirani şi de evrei care, necontenit şi sistematic fac apel la sentimentul dragostei altora, pentru ca la adăpostul acestuia să poată urî şi împila nestingheriţi.

Dragostea aplicată însemnează pace în suflete, în societate şi în lume.

Pacea nu mai apare ca o biată expresie a unui echilibru mecanic şi rece între cele două principii: autoritate şi libertate, condamnate la veşnică războire, adică la imposibilitate de echilibru.

Pacea nu ne va da o justiţia, ci numai bunătatea şi dragostea, pentru că justiţia e foarte greu să se realizeze integral şi chiar dacă s-ar găsi un aparat de realizare perfectă a acesteia, este imperfect omul, care, neputând-o sesiza şi aprecia, va fi un veşnic nemulţumit.

Dragostea nu desfiinţează însă obligaţia de a fi disciplinat, după cum nu desfiinţează obligaţia de a munci sau pe aceea de a fi ordonat.” (pg. 250 - 252)

”DISCIPLINA este o îngrădire a noastră, fie pentru a ne conforma unor norme etice de viaţă, fie pentru a ne conforma voinţei unui şef.

În cazul întâi o practicăm pentru a ne urca pe înălţimile vieţii, în cazul al doilea, pentru a obţine succesul în luptă: cu natura sau duşmanii.

Pot fi o sută de oameni care se iubesc între ei ca fraţii. Dar în faţa unei acţiuni, e posibil ca fiecare să aibă câte o părere. O sută de păreri nu vor birui niciodată. Dragostea singură nu-i va putea face biruitori. Este nevoie de disciplină. Pentru a birui trebuie să-şi însuşească toţi o singură părere, aceea a celui mai experimentat dintre ei, a şefului.

Disciplina este chezăşia biruinţei, pentru că ea asigură unitatea efortului.

Disciplina nu înjoseşte pentru că te face biruitor. Şi dacă biruinţele nu se pot câştiga decât cu jertfă, disciplina este cea mai mică dintre jertfele pe care un om poate să le facă pentru victoria neamului său.

Dacă disciplina este o renunţare, o jertfă, ea nu înjoseşte pe nimeni. Pentru că orice jertfă înalţă, nu coboară.” (pg. 252)

DINCOLO DE FORME

”A face Legiunea nu înseamnă a-i face uniformă, nasturi etc. Nu înseamnă a-i elabora sistemul de organizare. Nu înseamnă nici măcar a-i formula legislaţia, normele de conducere, înşirând logic textele pe hârtie. După cum a crea un om nu înseamnă a-i face hainele, nici a-i fixa principiile de conduită şi nici a-i stabili programul de acţiune.
O mişcare nu înseamnă nici statut, nici program, nici doctrină. Acestea pot fi legislaţia mişcării, pot defini scopul ei, sistemul de organizare, mijloacele de acţiune etc., dar nu însăşi mişcarea.

Acestea sunt adevăruri pe care oamenii, chiar cei de ştiinţă, le confundă.

A crea numai „statut”, „program” etc., şi a crede că ai făcut „mişcare”, este ca şi cum voind să faci un om, i-ai face numai hainele.

A crea o mişcare înseamnă în primul rând, a crea, a da naştere unei stări de spirit, care nu-şi are sediul în raţiune, ci în sufletul mulţimii. Aceasta constituie esenţialul în Mişcarea Legionară. (...)

N-aş vrea să se interpreteze vreodată greşit, spunându-se: <<– Eu nu sunt legionar de aceştia în uniformă, eu sunt legionar în spirit.>> Aceasta nu se poate.

Pe acest fundament sufletesc se creează doctrină, program, statut, uniformă, acţiune, toate deopotrivă, nu ca elemente accesorii, ci ca elemente care fixează conţinutul spiritual al mişcării, dându-i o formă unitară, îl menţin în conştiinţa oamenilor şi îl poartă spre înfăptuire şi biruinţă.

Mişcarea Legionară înseamnă toate la un loc.” (pg. 259 – 260)

MIŞCĂRILE NAŢIONALE ŞI DICTATURA

”De câte ori se vorbeşte despre o mişcare naţională, sistematic i se pune în sarcină faptul conducerii spre un regim de dictatură.

Nu vreau să fac în acest capitol critica dictaturii, ci voiesc să arăt că mişcările din Europa: „fascismul”, „naţional-socialismul” şi „Mişcarea Legionară” etc. nu sunt nici dictaturi, după cum nu sunt nici democraţii.

Cei care ne combat, strigând: „Jos dictatura fascistă!”, „Luptaţi împotriva dictaturii! Feriţi-vă de dictatură!”, nu lovesc în noi. Împuşcă alături sau cel mult pot lovi în faimoasa „dictatură a proletariatului”.

Dictatura presupune: voinţa unui singur om, impusă cu forţa voinţei celorlalţi oameni dintr-un stat. Deci două voinţe: a dictatorului sau a unui grup, de o parte şi a poporului, de alta.

Când această voinţă se impune prin silnicie şi cruzime, atunci dictatura este tiranie.

Când însă o naţiune în entuziasm indescriptibil şi în majoritate de 98%, naţiune de 60 de milioane sau de 40 de milioane de suflete, aprobă, aplaudă în delir măsurile şefului, însemnează că între voinţa şefului şi voinţa poporului este un desăvârşit acord. Mai mult, ele se suprapun aşa de perfect, încât nici nu mai există două. Există una singură: a naţiunii, a cărei expresie este şeful. Între voinţa naţiunii şi voinţa şefului nu există decât un singur raport: raport de exprimare. (...)

Şi apoi cu forţa, cu silnicia, cu teroarea, poţi să scoţi voturi şi chiar majorităţi; vei scoate plânsete, vei scoate suspine, dar nu s-a pomenit şi nici nu se va pomeni să poţi scoate entuziasm şi delir. Nici la naţia cea mai imbecilă din lume.

Mişcarea naţională, neavând deci caracterul regimurilor dictatoriale, ne întrebăm: ce este atunci?

Este democraţie? Nu este nici democraţie. Pentru că şeful nu este ales de mulţime. Democraţia are la bază sistemul eligibilităţii. Aici nici un şef nu este ales prin vot. Şeful este consimţit.

Dacă nu-i dictatură şi nici democraţie, atunci ce este?

Este o formă nouă de conducere a statelor. Neîntâlnită până acum. Nu ştiu ce denumire va căpăta, dar este o formă nouă.

Cred că are la bază acea stare de spirit, acea stare de înaltă conştiinţă naţională, care, mai devreme sau mai târziu, se întinde până la periferiile organismului naţional.

Este o stare de lumină interioară. Aceea ce odinioară era zăcământ instinctiv al neamului, în aceste momente se reflectează în conştiinţe, creând o stare de unanimă iluminaţie, întâlnită numai în marile experienţe religioase. Această stare, pe drept s-ar putea numi o stare de ecumenicitate naţională.
Un popor în întregimea lui ajunge la conştiinţa de sine, la conştiinţa rostului său şi a destinului său în lume. (...)

În acest caz şeful nu mai este un „stăpân”, un „dictator” care face „ce vrea”, care conduce după „bunul plac”. El este expresia acelei stări de spirit nevăzute. Simbolul acestei stări de conştiinţă. El nu mai face „ce vrea”. El face „ce trebuie”. Şi este condus nu de interesele individuale, nici de cele colective, ci de interesele naţiunii eterne la a căror conştiinţă au ajuns popoarele. În cadrul acestor interese şi numai în cadrul lor îşi află maximum de satisfacţie normală şi interesele personale şi cele colective.” (pg. 260 – 262)

PRIMELE ÎNCEPUTURI DE ORGANIZARE

”Orice mişcare, dacă voim să nu rămână un haos trebuie turnată în forme de organizare.

Întreg sistemul de organizare legionar se bazează pe ideea de „cuib”. Adică, un grup, variind între 3-13 oameni, sub comanda unui şef. La noi nu există „membri”, indivizi separaţi. Există numai cuib. Individul este încadrat în cuib. Organizaţia legionară nu este formată dintr-un număr de membri, ci dintr-un număr de cuiburi. Sistemul n-a variat prea mult în esenţa lui de la început şi până astăzi. Totuşi a avut şi completări necesare, pentru că o organizaţie trebui să ţină seama de realităţi. Este ca un copil care se dezvoltă necontenit. Şi trebuie necontenit să i se ajusteze haina, în măsura dezvoltării.

Greşit procedează acei care, imaginându-şi cum va trebui să fie organizaţia în faza ei ultimă de dezvoltare, îi croiesc de la început o haină, pe care ea nu o va putea bine întrebuinţa decât într-u anumit stadiu de dezvoltare. După cum greşit procedează acei care fac o haină mică la început şi nemaiţinând seamă de dezvoltarea mişcării, o forţează să se chinuiască în forme care nu mai corespund.

Nu voi insista prea mult aici asupra cuibului, deoarece am tratat pe larg problema în „Cărticica Şefului de Cuib”.

Ce m-a condus însă să aleg acest sistem?

În primul rând, nevoia. (...)

În momentul înfiinţării Legiunii nu exista nici un curent popular pentru noi. Ci numai oameni răzleţi, izolaţi, răspândiţi prin sate şi oraşe.

Eu nu puteam să încep cu înfiinţare de comitete judeţene. Pentru că nu aveam oameni. Nici nu puteam lua un om să-l pun şeful unui judeţ. Dacă el nu are decât putere dea fi şeful numai al unui sătişor, va fi incapabil să organizeze un judeţ.

Şeful unei mişcări trebuie să ţină seama cu cea mai mare stricteţe de realitate. Or, singura mea realitate era „omul singur”. Un biet ţăran sărac care plânge într-un sat, un nenorocit muncitor bolnav, un intelectual dezrădăcinat.

Şi atunci, fiecăruia dintre aceştia i-am dat posibilitatea de a aduna în jurul lui un grup, după puteri, al cărui şef devenea. Cuibul cu şeful lui.

Nu-l numeam eu şef de cuib. Puterile lui îl numeau, îl ridicau: nu devenea şef dacă „voiam” eu, ci dacă el putea aduna, convinge şi conduce un grup. Cu timpul am ajuns, spre deosebire de celelalte organizaţii (nude adesea se fac şefi pe baza cadourilor) să am un şir de mici comandanţi, nu „făcuţi”, ci „născuţi”, zăcând în ei calităţi de conducător. De aceea, un şef de cuib legionar este o realitate pe care te poţi sprijini. Reţeaua acestor şefi de cuib formează scheletul întregii Mişcări Legionare. Stâlpul organizaţiei legionare este şeful de cuib. Când se înmulţesc aceste cuiburi se grupează sub comandă: pe comune, plăşi, judeţe, provincii.
Cum mi-am făcut pe ceilalţi şefi? Nu am numit: şeful satului, plăşii, judeţului. Le-am spus:

– Cuceriţi, organizaţi. Şi cât veţi putea organiza, peste atât se va întinde şefia voastră.

Eu în consfinţeam în situaţiile în care puterea, calităţile şi aptitudinile lor îi ridicau.” (pg. 262 - 263)

PROBLEME DE ORDIN MATERIAL

”Nu numai că nu eram finanţaţi de capitalişti, dar sfătuiesc pe oricine conduce o mişcare bazată pe sănătate, să refuze orice tentativă de finanţare, dacă voieşte să nu-şi omoare mişcarea. Pentru că o mişcare este astfel constituită încât să producă singură din credinţa şi jertfa membrilor ei, exact atât cât îi trebuie pentru ca să poată trăi şi să se poată dezvolta.

Pentru o normală şi sănătoasă dezvoltare, o mişcare nu are drept să consume decât atât cât poate produce ea, şi nu poate produce decât în măsura capacităţii de credinţă şi deci de jertfă a membrilor ei.

Nu produce suficient?

Nu vă stă deschisă calea finanţării, ci aceea a intensificării credinţei.

E chiar un indiciu: a nu produce suficient este o dovadă a puţinătăţii credinţei.

Nu produce nimic?

Organizaţia e moartă sau se va prăbuşi în curând. Lipsită de credinţă, ea va fi învinsă de cei ce o au.

Un şef care admite finanţarea mişcării sale din afara organizaţiei, este ca şi omul care-şi învaţă organismul să trăiască din medicamente. În măsura în care administrezi unui organism medicamente, în aceeaşi măsură îl condamni să nu mai reacţioneze singur. Şi mai mult, în momentul în care i-ai ridicat medicamentele, moare. E la discreţia farmacistului! Tot astfel o mişcare este la discreţia celor care o finanţează. Aceştia ar putea, la un moment dat să înceteze finanţarea şi mişcarea, neînvăţată a trăi prin sine, moare.

O mişcare, ca şi un om de altfel, poate avea nevoie, uneori, de o cantitate mare de bani. Se poate împrumuta, pentru ca să plătească cu timpul.
Deci, domnilor şefi de mişcări (vorbesc pentru cei ce vor veni după noi), să respingeţi pe binevoitorii care se vor oferi să vă finanţeze mişcarea, bineînţeles, dacă vor mai fi în viitor de aceştia. În România cred că nu. Nici astăzi aproape nu mai sunt. Toţi acei ce au posibilităţi de finanţare şi finanţează, sunt bancherii evrei, marii bogătaşi evrei, marii cerealişti evrei, marii industriaşi evrei, marii comercianţi evrei. Ei finanţează partidele politice pentru a extermina pe români în ţara lor. (...)

Oameni cu dare de mână, oameni bogaţi, până la limita bunei cuviinţe, vor fi. Ei nu vor avea posibilităţi de finanţare, ci vor putea numai să ajute, din prinosul lor, o mişcare. Această obligaţie de a ajuta, de a-şi ajuta neamul în grele momente, o au toţi românii şi vor avea-o în veacul veacurilor. Ajutorul lor este şi va fi bine primit totdeauna.” (pg. 270 – 271)

SPRE MASSELE POPULARE

Ce grozavă este înstrăinarea clasei conducătoare a unui popor, a clasei lui politice şi culturale!

Literaţii şi scriitorii îşi găsesc subiect de tratat în toate nimicurile. Cărţi peste cărţi apar. Sunt pline vitrinele librăriilor de ele. Ce va zice viitorul despre aceştia, dacă pentru o tragedie istorică precum aceea a moţilor, petrecută sub ochii lor, ei n-au găsit nici un cuvânt care să fie în acelaşi timp şi un semnal de alarmă pentru poporul ameţit de toată literatura scandaloasă care-l adoarme şi-i întunecă drumul viitorului şi al vieţii?

Cum va trebui să privească neamul pe aceşti scriitori şi literaţi, a căror misiune, ce mai sfântă, este tocmai aceea de a denunţa primejdiile care-i ameninţă fiinţa fizică sau morală şi de a-i lumina căile viitorului? Şi cum va trebui să fie privită această clasă politică de „oratori” în parlament şi pe la toate răspântiile drumurilor, dezertoare de la obligaţiile ei elementare, de a veghea asupra vieţii şi onoarei neamului?” (pg. 282)

Vara anului 1929

”De data aceasta, ca şi în toate marşurile pe care le voi face, voi căuta să dezvolt în tinerii legionari, în primul rând, voinţa. Prin marşuri lungi, încărcaţi de poveri, executate prin ploaie, vânt, căldură tropicală sau noroaie, şi în cadenţă şi aliniere, cu ore întregi de interdicţie a vorbirii. Prin viaţă aspră, dormind în pădure şi mâncând simplu. Prin obligaţia de a fi severi cu ei înşişi, în toate privinţele, începând de la ţinută şi gesturi. Prin crearea de obstacole pe care ei erau obligaţi a le învinge, escaladând stânci, trecând ape.

Urmăream să fac din ei oameni de voinţă, care să privească drept şi să se comporte cu bărbăţie faţă de orice greutate. De aceea nu permiteam niciodată ocolirea unui obstacol, ci numai depăşirea lui.

În locul omului slab şi învins, care se apleacă mereu la toate bătăile de vânt, om care covârşeşte, ca număr, în politică, ca şi în celelalte ocupaţii – trebuie să creăm neamului acesta un învingător. Neaplecat şi neînduplecat.

Prin instrucţia întrunită, voi căuta, în al doilea rând, să dezvolt conştiinţa de corp, de unitate. Un duh al unităţii. Am observat că instrucţia întrunită are o mare influenţă asupra intelectului şi psihicului unui om, punându-i în ordine şi în cadenţă mintea dezordonată şi simţirea anarhică.

Prin aplicarea de pedepse, voi căuta să dezvolt, în sfârşit, simţul responsabilităţii. Curajul de a-şi asuma fiecare răspunderea faptelor sale. Pentru că nimic nu e mai dezgustător decât omul care minte şi fuge de răspundere. (...)

Această pedeapsă, în cele mai multe cazuri, este o muncă. Nu pentru că munca ar avea un caracter de osândă, ci pentru că dă o posibilitate de a repare, printr-un bine, răul pe care l-ai făcut.

De aceea totdeauna legionarul va primi şi va executa cu seninătate o pedeapsă.” (pg. 284 - 285)

În Ardeal

România Mare s-a făcut cu multă jertfă, dar parcă stăpânirea străină şi vechea nedreptate se prelungesc încă şi dincoace de înfăptuirea acestei Românii. Zece ani de guvernări româneşti n-au reuşit să ne vindece de rănile care ne dor şi nici n-au reparat nedreptăţile seculare. Ele ne-au dat o unitate de formă dar sufletul românesc ni l-au frânt în atâtea bucăţi, câte partide sunt.

Învierea neamului acesta clocoteşte sub pământ şi va izbucni în curând, luminând cu lumina ei întreg viitorul şi întreg trecutul nostru întunecat. Cel ce va crede, va fi biruitor! (pg. 289)

UN APEL ŞI UN AVERTISMENT

Români din Capitală,

„Marşul Gărzii de Fier, care trebuia să aibă loc în Basarabia a fost oprit. Inamicii unei Românii sănătoase şi puternice au triumfat.

Jidănaşii din Sărindar, de la Lupta, Adevărul, Dimineaţa, aceşti otrăvitori ai sufletului românesc, de o lună de zile ameninţă, de o lună de zile insultă, de o lună de zile ne pălmuiesc sufletele, aici, la noi acasă. Din căpuşi înfipte în sânul cestei naţii, s-au transformat în monopolizatorii înţelegerii intereselor superioare ale patriei şi cenzuratorii nepoftiţi ai tuturor actelor de guvernământ.

La Turda au cerut guvernului să oprească demonstraţia, sub motiv că se aprinde Ardealul; la Cahul, că se începe revoluţia în Basarabia; la Galaţi, că se vor naşte măceluri şi pogromuri.

Pretutindeni au rămas nişte provocatori ordinari, Legiunea păstrând o ordine şi o disciplină desăvârşite.

Astăzi ne îndreptam spre Nistru, pentru ca să întoarcem Basarabia cu faţa spre Bucureşti. Dar acestor mercenari ai comunismului nu le convine aceasta. (...)

Politicianismul venal şi pervers, acest putregai care ne infectează viaţa, îi secundează, din calcul meschin de interes electoral şi dintr-un înjositor spirit de servilism, în opera lor de dezmembrare a ţării şi înstrăinare a pământului nostru strămoşesc. Spirit şi calcul care au dat România, de 50 de ani încoace, pe mâna veneticilor de peste hotare.

Priviţi!… se mişcă astăzi mucenicii din Maramureş şi Bucovina! Îşi plâng pe drumuri amarul de robie în care i-a aruncat ticăloşia tuturor conducătorilor de ţară; nu pentru că i-ar fi uitat, ci pentru că i-au vândut. Nu vi se pare cel puţin straniu, că nu s-a găsit un singur glas în această ţară, care să vină cu un cuvânt de mângâiere pentru ei? (...)

Dar sutele de mii de venetici, evrei, care au venit peste capul lor ca lăcustele, să le ia pământul rămas de la strămoşi şi să-i robească, aceştia nu sunt instigatori şi provocatori?

Dar domnii din Sărindar care necinstesc mândria noastră de stăpânitori în ţara aceasta, aceştia nu sunt provocatori?” (pg. 299 - 300)

”ROMÂNI,

O Românie nouă nu poate ieşi din culisele partidelor, după cum România Mare n-a ieşit din calculele politicienilor, ci de pe câmpiile de la Mărăşeşti şi din fundul văilor bătute de grindina de oţel.

O Românie nouă nu poate ieşi decât din luptă. Din jertfa fiilor săi.

De aceea nu politicianismului mă adresez astăzi. Ci ţie, soldat. Înalţă-te! Istoria te cheamă din nou Aşa cum eşti. Cu mâna ruptă. Cu piciorul frânt. Cu pieptul ciuruit. Lăsaţi-i pe neputincioşi şi pe imbecili să tremure. Voi daţi lupta cu bărbăţie. (...)

Scrieţi pe steagurile voastre: Străinii ne-au copleşit. Presa înstrăinată ne otrăveşte. Politicianismul ne omoară.

Sunaţi din trâmbiţe alarma. Sunaţi din toate puterile.” (pg. 302)

ÎN PARLAMENT

”CEREM revizuirea şi confiscarea averilor celor care şi-au furat ţara.

CEREM tragerea la răspundere penală a tuturor oamenilor politici care se vor dovedi că au lucrat în contra ţării, fie sprijinind afaceri incorecte, fie în alt mod.

CEREM împiedicarea pe viitor a oamenilor politici de a mai face parte din consiliile de administraţie ale diferitelor bănci sau întreprinderi.
CEREM alungarea cetelor de exploatatori nemiloşi care au venit pe pământul acesta să exploateze bogăţiile solului şi munca braţelor noastre.
CEREM declararea teritoriului României ca proprietatea inalienabilă şi imprescriptibilă a neamului românesc.” (pg. 324)

CÂTEVA OBSERVAŢIUNI ASUPRA DEMOCRAŢIEI

”Voiesc ca în paginile ce urmează să fac câteva însemnări trase din experienţa zilnică în aşa fel încât să poată fi înţelese de orice legionar tânăr sau muncitor. (...)

1. DEMOCRAŢIA sfarmă unitatea neamului românesc, împrăştiindu-l în partide, învrăjbindu-l şi expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice, într-un moment greu al istoriei sale.

Numai acest argument este atât de grav pentru existenţa noastră, încât ar fi un suficient motiv ca această democraţie să fie schimbată, cu orice ne-ar putea garanta unitatea, deci viaţa. Căci dezbinarea noastră înseamnă moartea.

2. DEMOCRAŢIA transformă milioanele de evrei în cetăţeni români. Făcându-i egali cu românii. Dându-le aceleaşi drepturi în stat.

Egalitate? Pe ce bază?

Noi suntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma. Cu munca şi cu sângele nostru.

De unde egalitate cu cei ce sunt de abia de 100, de 10 sau de 5 ani, aici?

Privind trecutul, noi am creat statul acesta. Privind viitorul, noi românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au nici una. Ce răspundere pot avea evreii în faţa istoriei pentru dispariţia statului român?

Prin urmare: nici egalitate în muncă, jertfă şi luptă la crearea statului, şi nici egalitate de răspundere pentru viitorul lui.

Egalitate? După o veche maximă, egalitate înseamnă a trata inegal lucrurile inegale.

Pe ca bază cer evreii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor?

3. DEMOCRAŢIA este incapabilă de continuitate în efort. Pentru că împărţită în partide care guvernează câte un an, doi sau trei, este incapabilă de a concepe şi realiza un plan de lungă durată.

Un partid anulează planurile şi eforturile celuilalt. Ce s-a conceput şi clădit de unul azi, se dărâmă în ziua următoare de altul.

Într-o ţară în care este nevoie de construcţie, al cărei moment istoric este însăşi construcţia, acest dezavantaj al democraţiei este o primejdie. Ca într-o gospodărie în care s-ar schimba în fiecare an stăpânii, venind fiecare cu alte planuri, stricând ce au făcut unii şi apucându-se de alte lucruri care şi ele să fie stricate de cei ce vor veni mâine.

4. DEMOCRAŢIA pune în imposibilitate pe omul politic de a-şi face datoria către neam.

Omul politic de cea mai mare bunăvoinţă devine în democraţie sclavul partizanilor săi, întrucât ori le satisface poftele personale, ori aceştia îi distrug gruparea. Omul politic trăieşte sub tirania şi permanenta ameninţare a agentului electoral.

El e pus în situaţia de a alege: ori desfiinţarea muncii sale de o viaţă, ori satisfacerea partizanilor. Şi atunci omul politic le satisface poftele. Dar nu din buzunarul său, ci din buzunarul ţării. Creează posturi, funcţii, misiuni, comisiuni, sinecure, toate puse în sarcina bugetului ţării, care apasă tot mai mult pe spinarea, din ce în ce mai istovită, a poporului.

5. DEMOCRAŢIA este incapabilă de autoritate. Pentru că îi lipseşte puterea sancţiunii. Un partid nu ia măsuri în contra partizanilor lui, trăind din afaceri scandaloase de milioane, din hoţie şi pradă, de frică să nu-i piardă. Nici împotriva adversarilor, de frica acestora să nu-i demaşte propriile afaceri şi incorectitudini.

6. DEMOCRAŢIA este în slujba marii finanţe. Din cauza sistemului costisitor şi a concurenţei dintre diferite grupări, democraţia cere să fie alimentată cu bani mulţi. Ca o consecinţă firească ajunge sluga marii finanţe internaţionale evreieşti care o subjugă, plătind-o. În modul acesta soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.” (pg. 325 – 327)

ELECŢIUNE, SELECŢIUNE ŞI EREDITATE

”Poporul nu se conduce după voinţa lui: democraţia. Nici după voinţa unei persoane: dictatura. Ci după legi.

Nu e vorba de legile făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viaţă şi norme, legi naturale de moarte. Legile vieţii şi legile morţii. O naţiune merge la viaţă sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.

Rămâne un lucru de stabilit: cine, din mijlocul unei naţiuni, poate înţelege sau intui aceste norme? Poporul? Mulţimea? Cred că i se cere prea mult. Mulţimea nu înţelege nici alte legi mai mărunte. Nu numai că nu le poate prinde ea din văzduh, dar trebuie să i se explice multă vreme, să i se repete în mod insistent, să fie chiar pedepsită pentru a le putea înţelege. Iată câteva legi imediat necesare vieţii ei, pe care le înţelege cu greu: că în caz de boală infecţioasă trebuie izolarea bolnavului şi dezinfecţie generală; că în casă e nevoie să intre soarele, deci trebuie ferestre mari; că vitele, dacă sunt îngrijite şi hrănite mai bine, dau mai mult pentru hrana omului etc.

Dacă mulţimea nu poate înţelege sau înţelege cu greu câteva legi imediat necesare vieţii ei, cum îşi poate imagina cineva că mulţimea, care în democraţie trebuie să se conducă pe ea, va putea înţelege cele mai dificile legi naturale, va putea intui cele mai fine şi mai imperceptibile norme de conducere omenească, norme care o depăşesc pe ea, viaţa ei, necesităţile vieţii ei, care nu i se aplică direct ei, ci care se aplică unei entităţi superioare ei: naţiunea?

Dacă pentru a face cineva pâine trebuie să fie specializat, dacă pentru a face ghete, pentru a face pluguri, pentru a face agricultură, pentru a conduce un tramvai, trebuie specializare; pentru cea mai grea conducere, aceea a unei naţiuni, nu trebuie o specializare? Nu trebuiesc anumite însuşiri?

CONCLUZIA: un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuţi din sânul său cu anumite aptitudini şi specialităţi.

După cum albinele îşi cresc „regina”, tot astfel un popor trebuie să-şi crească elita lui.

La fel mulţimea, în nevoile ei, apelează la elita ei, la înţelepţii satului.

Cine alege această elită? Mulţimea?

Pentru orice „idei” sau pentru orice candidat la guvernare, se pot capta oameni. Se pot câştiga voturi. De aceea, nu depinde de înţelegerea de către popor a acelor „idei”, „legi” sau „oameni”, ci de cu totul altceva: de măiestria oamenilor în a capta bunăvoinţa mulţimii.

Mulţimea e cea mai capricioasă şi cea mai nestabilă în păreri. De la război încoace aceeaşi mulţime a fost rând pe rând: averescană, liberală, naţionalistă, naţional-ţărănistă, iorghistă etc. Ridicând în slavă pe fiecare, ca după un an să-l scuipe, recunoscându-şi prin aceasta propria greşeală, rătăcire şi incapacitate. Criteriul ei de alegere este: „Să mai încercăm şi pe alţii”. Deci alegerea se face nu după studiere şi cunoaştere, ci la noroc şi la întâmplare.

Două idei contrarii. Una cuprinde adevărul şi cealaltă minciuna. Se caută adevărul. Adevărul nu poate fi decât unul. Se pune la vot. Una întruneşte 10.000 de voturi, alta 10.050. Este oare posibil ca 50 de voturi în plus sau în minus să determine adevărul sau să-l nege? Adevărul nu depinde nici de majoritate, nici de minoritate, el îşi are legile sale şi triumfă, după cum s-a văzut, împotriva tuturor majorităţilor, chiar zdrobitoare.

Găsirea adevărului nu poate fi încredinţată majorităţilor, după cum în geometrie teoria lui Pitagora nu are a fi pusă la votul mulţimii, pentru ca aceasta să-i hotărască adevărul sau să i-l nege. Şi după cum chimistul, care voieşte să obţină amoniac, nu are a se adresa mulţimii pentru a decide prin votul ei cantităţile de azot şi de hidrogen. Şi după cum un agronom care a studiat ani de zile agricultura şi legile ei, nu are a se prezenta după aceea la vot în faţa unei mulţimi spre a se convinge, prin rezultatul votului, de valoarea lor.

Poate poporul să-şi aleagă elita?

De ce nu-şi aleg atunci soldaţii pe cel mai bun general?

Pentru ca să poată alege, acest juriu colectiv, ar trebui să cunoască bine:

- legile strategiei, tacticii, organizării etc.

- întrucât persoana X se conformează prin aptitudini şi ştiinţă acestor legi.

Fără aceste cunoştinţe nu poate nimeni să aleagă.

Mulţimea, dacă voieşte să-şi aleagă elita, este neapărat necesar să cunoască legile de conducere ale organismului naţional şi întru cât candidaţii se conformează prin aptitudini şi ştiinţă acestor legi.

Mulţimea însă nu poate cunoaşte nici aceste legi şi nici oamenii.

Iată de ce credem că o elită nu poate fi aleasă de mulţime.

A încerca alegerea acestei elite, este ca şi cum am avea pretenţia de a determina, prin vot şi majorităţi, poeţii din sânul unei naţii, scriitorii, mecanicii, aviatorii sau atleţii.

DEMOCRAŢIA, aşadar, bazată pe principiul elecţiunii, alegându-şi ea elita, săvârşeşte o fundamentală eroare din care decurge întreaga stare de nenorocire, turburare şi mizerie a satelor. Ne găsim la un punct capital. Deoarece de la această eroare de concepţie democratică pleacă, am putea spune, toate celelalte erori.

Mulţimile fiind chemate să-şi leagă elita, acestea nu numai că nu sunt în stare să-şi descopere şi să-şi aleagă elita, dar mai mult, aleg, afară de mici excepţii, tot ce este mai rău în sânul unei naţiuni.

Deci nu numai că DEMOCRAŢIA înlătură elita naţională, dar o înlocuieşte cu ce este mai rău în mijlocul naţiei. DEMOCRAŢIA va alege: pe oameni fără nici un fel de scrupul, deci fără morală. Pe cei care vor plăti mai bine, deci pe cei cu mai multă putere de corupţie. Pe scamatori, şarlatani, demagogi, care vor ieşi mai bine la concursul de scamatorie, şarlatanie, demagogie, din timpul perioadei electorale. Printre ei se vor strecura şi câţiva oameni de treabă, oameni politici chiar, de bună credinţă. Vor fi sclavii celor dintâi.

Adevărata elită a unei naţii va fi înfrântă, înlăturată, pentru că ea va refuza să concureze pe aceste teme. Ea se va retrage şi va sta ascunsă.
De aici, consecinţe funeste pentru stat.

Când un stat este condus de o aşa zisă „elită”, formată din tot ce are el mai rău, mai nesănătos, mai stricat, este oare admisibil ca cineva să se mai întrebe de ce statul se ruinează?

Iată cauza tuturor celorlalte rele: imoralitate, corupţie, desfrâu, în toată ţara, jaf şi pradă în averea statului, exploatare până la sânge a poporului, sărăcie şi mizerie în casele acestuia, lipsa simţului de împlinire a datoriilor în toate funcţiile, dezordine şi dezorganizare în stat, năvala străinilor cu bani din toate părţile, ca la magazinele căzute în faliment, care-şi desfac mărfurile pe nimic. Ţara se vinde la licitaţie: „Care dă mai mult?” Până în cele din urmă, aici ne va duce DEMOCRAŢIA.

În România, de la război încoace în special, DEMOCRAŢIA ne-a creat, prin acest sistem de alegeri, o „elită naţională” de româno-evrei, având la bază: nu vitejie, nici iubire de ţară, nici jertfă, ci vânzarea de ţară, satisfacerea interesului personal, mita, traficul de influenţă, îmbogăţirea prin exploatare şi furt, hoţia, laşitatea, adică doborârea adversarului prin intrigă.

Această „elită naţională”, dacă va continua să ne conducă, va duce la desfiinţarea statului naţional român.

Deci, în ultimă analiză, problema care se pune astăzi poporului român şi de care depind toate celelalte, este înlocuirea acestei elite cu o elită naţională, având la bază: virtutea, iubirea şi jertfa pentru ţară, dreptatea şi dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale şi onoarea.

Cine să facă această înlocuire? Cine să fixeze noua elită la locul ei?

Răspund: oricine în afară de mulţime. Admit oricare alt sistem în afara „democraţiei”, care văd că mă omoară sigur pe mine, poporul român.

Noua elită românească şi orice elită din lume trebuie să aibă la bază principiul SELECŢIUNII sociale. Adică în mod natural se selecţionează din corpul naţiunii, adică din marea masă sănătoasă a ţărănimii şi muncitorimii, permanent legată de pământ şi de ţară, o categorie de oameni cu anumite însuşiri, pe care apoi şi le cultivă. Ea devine elita naţională. Aceasta trebuie să conducă o naţiune.

Când poate fi sau când trebuie consultată o mulţime?

În faţa marilor hotărâri care o angajează. Pentru a-şi spune cuvântul, dacă poate, dacă nu poate, dacă e pregătită sufleteşte sau nu. I se arată cărarea şi i se cere să răspundă dacă se simte în stare să meargă pe ea. Este consultată asupra sorţii sale. Aceasta înseamnă consultarea poporului. Nu înseamnă alegerea elitei de către popor.

Dar repet întrebarea: cine fixează pe fiecare a locul său, în cadrul elitei, şi cine cântăreşte pe fiecare? Cine constată selecţiunea şi dă consacrare membrilor elitei noi?

Răspund: elita precedentă.

Aceasta nu alege, nu numeşte, ci consacră pe fiecare la locul pe care s-a ridicat singur prin capacitatea şi valoarea lui morală.

Consacrarea o face şeful elitei, consultându-şi elita.

Deci o elită naţională trebuie să aibă grijă de a-şi lăsa o elită moştenitoare. O elită înlocuitoare. Dar nu bazată pe principiul eredităţii, ci numai pe principiul selecţiunii sociale aplicat cu cea mai mare stricteţe. (...)

După principiul selecţiunii sociale, primenită necontenit cu elemente din adâncurile naţiei, o elită se păstrează totdeauna viguroasă.

Greşeala istorică a fost aceea că acolo unde s-a creat o elită bazată pe principiul selecţiunii, aceasta a părăsit de a doua zi principiul care i-a dat naştere, înlocuindu-l cu principiul eredităţii şi consacrând sistemul nedrept şi condamnat al privilegiilor din naştere.

Ca o protestare împotriva acestei greşeli, pentru înlăturarea unei elite degenerate şi pentru abolirea privilegiilor din naştere, s-a născut DEMOCRAŢIA.

Părăsirea principiului selecţiunii a dus la o elită falsă şi degenerată, iar aceasta a dus la rătăcirea DEMOCRAŢIEI.

Principiul SELECŢIUNII înlătură deopotrivă şi principiul elecţiunii şi principiul eredităţii. Ele nu pot sta împreună. (...) De asemenea, dacă ne servim de selecţiunea socială, nu are ce căuta ereditatea. Aceste două principii nu pot merge împreună decât dacă moştenitorul corespunde legilor SELECŢIUNII.

Dar dacă o naţiune nu are o adevărată elită, prima care s-o poată fixa pe a doua?

Răspund printr-o singură frază, care cuprinde un adevăr indiscutabil: în cazul acesta elita se naşte din război cu elita degenerată sau falsă. Tot pe principiul selecţiunii.”

Aşadar, în rezumat, rolul unei elite este:

De a conduce o naţiune după legile vieţii unui neam.

De a-şi lăsa o elită moştenitoare bazată nu pe principiul eredităţii, ci pe acela al selecţiunii, căci ea cunoaşte legile vieţii şi poate judeca întru cât persoanele se conformează prin aptitudini şi ştiinţă acestor legi. Ca un grădinar care îşi va conduce grădina sa şi va avea grijă ca înainte de a muri să-şi lase moştenitor, înlocuitor. Căci el este singurul care poate să spună cine dintre toţi cei cu care lucrat este cel mai bun pentru a-i lua locul şi continua opera sa.

Pe ce trebuie să se întemeieze o elită:

- Curăţenia sufletească;

- Capacitatea de muncă şi de creaţie;

- Vitejia;

- Viaţă aspră şi războire permanentă cu greutăţile aşezate în calea neamului;

- Sărăcie, adică renunţarea voluntară de a acumula averi;

- Credinţa în Dumnezeu;

- Dragostea.” (pg. 327 - 332)

INDIVID, COLECTIVITATE NAŢIONALĂ, NAŢIUNE

„Drepturile omului” nu sunt mărginite numai de drepturile altui om, ci şi de alte drepturi. Pentru că există trei entităţi distincte:

- Individul;

- Colectivitatea naţională actuală, adică totalitatea indivizilor din aceeaşi naţie, trăind într-un stat, la un moment dat;

- Naţiunea, acea entitate istorică trăind peste veacuri cu rădăcinile înfipte în negura vremii şi cu un viitor infinit.

O nouă mare eroare a democraţiei bazată pe „drepturile omului” este aceea de a nu recunoaşte şi a nu se interesa decât de una din aceste trei entităţi: individul. Pe a doua o neglijează sau îşi bate joc de ea, iar pe a treia o neagă.

Toate trei îşi au drepturile şi datoriile lor. Dreptul de a trăi. Şi datoria de a nu periclita dreptul la viaţă al celorlalte două.

Democraţia nu se ocupă decât de asigurarea dreptului individului. De aceea asistăm în democraţie la o răsturnare formidabilă. Individul crede că poate să impieteze cu drepturile sale nelimitate asupra drepturilor colectivităţii întregi, pe care poate să o încalce şi să o jupoaie. De aceea asistăm, în democraţie, la acest tablou sfâşietor, la această anarhie, în care individul nu voieşte să recunoască nimic deasupra interesului său personal.

La rândul ei, colectivitatea naţională are o tendinţă permanentă de a sacrifica viitorul – drepturile naţiunii – pentru interesele ei prezente. De aceea asistăm la nemiloasa exploatare sau chiar înstrăinare a pădurilor, a minelor, a petrolului, uitând că în urma noastră sunt sute de generaţii româneşti, copiii copiilor noştri, care aşteaptă să trăiască şi ei, ducând mai departe viaţa neamului. Această răsturnare, această rupere de raporturi căreia democraţia i-a dat naştere, constituie o adevărată anarhie, o desfiinţare a ordinii naturale şi este una din cauzele principale a stării de tulburare a societăţii de astăzi.

Armonia nu se poate restabili decât prin reîntronarea ordinii naturale. Individul trebuie subordonat entităţii superioare, colectivitatea naţională, iar aceasta trebuie subordonată naţiunii. „Drepturile omului” nu mai sunt nemărginite, ele sunt mărginite de drepturile colectivităţii naţionale, iar drepturile acesteia sunt mărginite de drepturile naţiunii.

În sfârşit, s-ar părea că în democraţie cel puţin individul, încărcat de atâtea drepturi, trăieşte minunat. În realitate însă – şi aici stă tragedia finală a democraţiei – individul nu are nici un drept, căci ne întrebăm: unde este libertatea întrunirilor, unde este libertatea scrisului, unde este libertatea conştiinţei? (...)

Veţi zice: da, dar aceştia vor să schimbe constituţia, să restrângă libertăţile, să întroneze altă formă de stat!

Întreb: poate susţine democraţia că un popor nu e liber şi nu-şi poate decide singur soarta sa de a-şi schimba constituţia, de a-şi schimba forma statului, cum vrea el, de a trăi în libertăţile mari sau mici pe care le vrea el?

Aici e tragedia finală. În realitate, în democraţie omul nu are nici un drept. El însă nu şi le-a pierdut nici în folosul colectivităţii naţionale, nici în acela al naţiunii, ci în folosul unei caste politico-financiare de bancheri şi agenţi electorali.

În sfârşit, ultima ”binefacere” pentru individ: democraţia masonică, printr-o perfidie neasemuită, se transformă în apostol al păcii pe pământ, dar în acelaşi timp proclamă războiul dintre oameni şi Dumnezeu. „Pace între oameni” şi războire contra lui Dumnezeu. Perfidia constă în aceea că întrebuinţează cuvintele Mântuitorului: „Pace între oameni”, transformându-se apoi în apostol al „păcii”, iar pe El condamnându-L şi arătându-L ca vrăjmaş al omenirii. Şi în fine, perfidia constă în aceea că prefăcându-se a voi să apere viaţa oamenilor, în realitate nu-i duc decât la pierderea vieţii. Prefăcându-se că vor să-i apere de moartea prin război, nu fac altceva decât ating diavolescul scop, acela de a-i condamna la moarte veşnică.” (pag. 332 – 334)

NEAMUL

Când zicem neamul românesc, înţelegem nu numai pe toţi românii trăind pe acelaşi teritoriu, având acelaşi trecut şi acelaşi viitor, acelaşi port, aceeaşi limbă, aceleaşi interese prezente.

Când zicem neamul românesc, înţelegem: toţi românii vii şi morţi, care au trăit de la începutul istoriei pe acest pământ şi care vor mai trăi ş i în viitor. Neamul cuprinde:

- Toţi românii aflători, în prezent, în viaţă;

- Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor;

- Toţi cei ce se vor naşte români.

Un popor ajunge la conştiinţa de sine când ajunge la conştiinţa acestui întreg, nu numai la acea a intereselor sale.

Neamul are:

- Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele;

- Un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile lui;

- Un patrimoniu spiritual, care cuprinde:

- concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală. (...);

- onoarea lui - ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normelor izvorâte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă;

- cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gândirii şi artei. Această cultură nu este internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui. Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine. Făcea cineva o frumoasă comparaţie: şi pâinea şi grâul pot fi internaţionale ca articole de consumaţie, dar vor purta pretutindeni pecetea pământului în care s-au născut.

Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor. Pe toate un neam trebuie să şi le apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.

Grecii antici nu trăiesc prin fizicul lor, oricât de atletic – din el n-a mai rămas decât cenuşă – şi nici prin bogăţiile materiale, dacă le-ar fi avut, ci prin cultura lor.

Un neam trăieşte în veşnicie prin concepţia, onoarea şi cultura lui. De aceea conducătorilor naţiilor trebuie să judece şi să acţioneze nu numai după interesele fizice sau materiale ale neamului, ci ţinând seama de linia lui de onoare istorică, de interesele eterne. Prin urmare, nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ.”

ŢELUL FINAL AL NEAMULUI

”Este viaţa? Dacă este viaţa, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi-o asigura. Toate sunt bune, chiar şi cele mai rele. Se pune deci problema: după ce se conduc naţiile în raport cu alte naţiuni? După animalul din ele? După tigrul din ele? După legea peştilor din mare sau a fiarelor din pădure?

Ţelul final nu este viaţa. Ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. (...)

Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.

Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta. Sfântul Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pământuri, spune: „Cetatea n-are trebuinţă nici de s