CREZ DE GENERAŢIE - CULEGERE DE ARTICOLE - SELECŢIUNI

COMANDANT LEGIONAR DR. AV. VASILE MARIN

CELE DOUĂ STUDENŢIMI

Să nu ni se pară ciudat. Da, în cadrul aceleiaşi vieţi universitare, ca două corpuri cu activitate distinctă, se înfruntă două studenţimi. Să le conturăm, începând prin a le preciza poziţiile.

" Există, pe de o parte, studenţimea anonimă, indiferentă şi pasivistă la orice manifestare a instinctului naţional, masa gregară cu preocupări exclusiv alimentare, către care se îndreaptă, interesat, toată simpatia autorităţilor de orice fel, universitare sau administrative.

Alcătuită din cohorta aspiranţilor la funcţii bugetare, către această studenţime se întind mrejele tuturor sirenelor politice, pentru că prin ajutorul ei se satisfac o serie de interese precis delimitate:

a) se promovează cantitativ elemente mediocre şi docile pentru cadrele statului nefiresc de astăzi, consolidându-se, aparent, poziţiile primejduite de valurile unei lumi noi, ale acestui stat;

b) apreciată numeric, această studenţime oficializată este transformată într-un fel de clocitoare model din a cărei producţie partidele de guvernământ, pe rând, îşi vor recolta o clientelă dezvoltată;

c) interpretată exclusiv cantitativ, această masă studenţească serveşte ca argument ori de câte ori, pentru zăpăcirea opiniei cinstite a ţării, se aruncă de sus de la tribună formula statului cultural;

d) în sfârşit, în largă măsură, către aceeaşi studenţime se îndreaptă discret şi remuneratoriu solicitudinea poliţiei şi a siguranţei, care îşi recrutează de aci agenţii necesari, cozile de topor împotriva mişcărilor întreprinse de aceasta pentru revendicările ei drepte, fie prin uneltirile de orice formă de a transforma în masă de manevră pentru guvern aceiaşi studenţime, atunci când planurile de boicot au eşuat.

Iată în linii largi cum se aşează problema unei bune părţi din studenţime, a acelei studenţimi care şi-a făcut din viaţa universitară un coridor către o profesie, pentru ca mai târziu, pe baza diplomelor obţinute, să bată la uşile mandarinatului bugetar, şi odată instalarea în funcţii realizată, prin protecţia obligatorie a politicii, să împânzească ţara cu o serie de oameni "cumsecade" şi "cuminţi", zeloşi gardieni ai actualelor aşezări, fie că sunt doctori sau avocaţi, profesori sau ingineri şi mai cu vremea (de ce nu?) secretari şi subsecretari de stat, conducători ai instituţiilor de care depinde uneori soarta acestui neam.

Acestei studenţimi şi oamenilor ieşiţi din rândurile ei, îi datorăm în cea mai largă măsură nenorocita situaţie de astăzi a ţării şi a Statului.

Graţie acestor produse în serie, ieşite din fabrica de diplome care a fost până acum universitatea românească, conştiinţa naţională românească este atât de minoră şi forţele potrivnice românismului atât de dezvoltate.

Prin intermediul acestei studenţimi, statul român a fost pus la dispoziţia exclusivă a partidelor, cultura românească mediocrizată şi transformată în capitol bugetar, civilizaţia românească o vorbă în vânt şi biserica românească, creştină ortodoxă, îngenuncheată şi neputincioasă în faţa ofensivei din ce în ce mai înverşunate a sectelor.

Acestei mase studenţeşti de totdeauna, lipsită de conştiinţa naţională şi dispreţuitoare de jertfă pentru binele public, cât şi conducătorilor ieşiţi din sânul ei, îi datorăm viaţa de cavernă a ţărănimii româneşti, pauperizată şi decimată de alcoolism şi de tot cortegiul bolilor sociale, anarhia şi dezmăţul vieţii noastre colective, prezenţa celor care secătuiesc avuţiile naţionale, pe scurt, existenţa unui stat fără forţă înăuntru şi fără prestigiu în afară.

Acesta e bilanţul tragic al activităţii unei părţi din studenţimea universitară - şi nu cea mai puţin numeroasă.

Citindu-l, ne cutremurăm, dar nu descurajăm. Undeva, se deschide, din ce în ce mai larg, o poartă către alte lumi. Să mergem într-acolo, şi sufletele noastre abătute se vor însenina.

" Intr-adevăr, în ceasul al unsprezecelea, vorbim de anul 1922, au apărut zorii altei vieţi.

Porniţi la luptă instinctiv, dibuindu-şi metodele şi ţintele, conducătorii studenţimii naţionaliste şi creştine, au pus atunci temeliile de granit ale unui alt fel de viaţă studenţească, de la a cărei spiritualitate se adapă astăzi studenţimea cea adevărată şi chiar o bună parte din păturile vieţii din afară de universitate.

Ridicată vitejeşte la locul ei de onoare, studenţimea aceasta, călită de luptă şi jertfă, a devenit "pionierul unei alte lumi" a cărei acţiune depăşea chiar viaţa studenţească propriu zisă şi intra în domeniul cel mare al vieţii noastre naţionale.

Ei şi numai ei, îi datorăm tot ceea ce s-a înfăptuit în bine, în domeniul practic şi spiritual, de atunci şi până astăzi.

Nucleul redus de la 1922 a crescut ca bulgărele de zăpadă pornit pe povârniş din vârful muntelui şi s-a transformat într-o avalanşă uriaşă sub care se vor îngropa, pentru totdeauna, ruinele lumii putregăite de astăzi.

Din rândurile acestei studenţimi a neamului, s-au recrutat eroii şi martirii cei mai de seamă ai cauzei naţionale.

Oamenii care n-au cunoscut în universitate decât împlinirea datoriei şi suferinţa; care au învăţat, au răbdat şi au luptat; care n-au cunoscut gustul sucului bugetar şi n-au servit drept unealtă nimănui; care n-au cunoscut oficialitatea decât sub înfăţişarea călăilor poliţieneşti şi nu au avut contact cu instituţiile publice, altul decât închisorile; care au urmat un singur drapel: idealul; s-au hrănit cu o singură pâine: jertfa; au slujit un singur stăpân: neamul. Şi n-au cunoscut odihna cea adevărată decât în pământul ţarinei strămoşeşti, dăruită în ultima vreme cu atâtea morminte tinere.

Aceasta este studenţimea neamului. De la ea aşteptăm regenerarea întregii noastre vieţi, chiar dacă numeric este deocamdată depăşită; forţa care o animă este de neînvins...

NOTE DIN DRUMUL SPRE FRONTUL SPANIOL

Intrăm în Spania

Treptat, peisagiul se mai îndulceşte şi la amiază ajungem la Fuentes de Onoro, punctul de frontieră al Spaniei cu Portugalia.

Aproape fără nici o formalitate (vizita noastră e anunţată) trecem în trenul spaniol, tot cu aspect de război, şi pornim în sfârşit către Salamanca, punctul de orientare în Spania, cartierul general al şefului de stat, generalisimul Franco.

Atmosfera e complet schimbată.

Încă de la graniţă apar răniţi în convalescenţă, care se plimbă pe peronul gării. Multe uniforme. Două surori de caritate fac o chetă printre rarii călători pentru crucea roşie spaniolă. Domnul General oferă cu generozitate obolul nostru. Din gări se suie mulţi, tot mai mulţi ostaşii Spaniei naţionaliste. Uniforme de tot felul şi mai ales insigne care de care mai variate: capelele cu două înoate, fără cozoroc, ale legionarilor (Tercio), capelele bleumarine ale falangiştilor (S.O.N.S.;- Falanga spaniolă a cuiburilor de ofensivă naţional-sindicalistâ), beretele roşii ca macul ale carliştilor, Requetes (partidul catolic legitimist navarez) şi din loc în loc turbanele albe ale marocanilor.

Peste tot voie bună şi sincer entuziasm. Tinerii luptători sunt conduşi la gară de mame, soţii, ori iubite, care, nici una, dar absolut nici una, nu bocesc sau se vaietă. Toţi înţeleg marele moment istoric prin care trece Spania, şi cu autentică nobleţe răspund la chemarea patriei.

Imediat suntem identificaţi şi de pe peroane suntem salutaţi roman. Am stat de vorbă cu Requetes şi Falangişti prin gări şi mulţi dintre ei erau perfect informaţi despre "Guardia del Ferro" şi despre "Totul pentru Ţară". Imediat ce luam contactul, între ei şi noi se stabilea o comunitate deplină, care se făcea şi pe temeiurile sângelui înrudit, dar mai ales pe afinitatea de simţăminte în lupta comună pe care o ducem contra masono-marxismului diavolesc.

Seara am ajuns în Salamanca. La gară am fost primiţi oficial de reprezentanţii generalisimului Franco, care a delegat să ne primească pe însuşi şeful său de protocol. Imediat, din gară chiar, pe lângă dl. general Cantacuzino a fost ataşat maiorul (comandante) Ricardo VillaTba, unul dintre eroicii apărători ai Alcazarului, rănit, cu braţul încă în eşarfă, iar pe lângă restul delegaţiei sublocotenentul oGarzon, recent rănit în luptele de la Madrid. În automobile am fost conduşi în camere reţinute special la două din cele mai bune hoteluri din Salamanca. Îndată după sosire, la o oră, dl. general a fost primit în audienţă de ministrul de Externe al guvernului naţionalist, De Serrat.

***

Sâmbătă, 5 Decembrie.

Însoţiţi de ofiţerii ataşaţi pe lângă misiunea noastră, am vizitat Salamanca, un oraş tipic spaniol.

Veche cât nobila istorie a Spaniei, Salamanca are în centru o imensă piaţă perfect pătrată, închisă complet de o galerie în cel mai pur stil roman.

Pe sub arcade spaniole, prin străzi înguste de cetate medievală, ne-am purtat paşii înspre Universitatea cea mai veche a Spaniei.

În drum ne-a ţintuit pentru multă vreme, Catedrala uriaşă, construită în sec. XI. Imensă, măreaţă, cu toate podoabele arhitecturii şi ale sculpturii, ne-a strivit sub măreţia ei. Şi chiar dacă n-ar fi să lupţi decât pentru apărarea unor asemenea divine comori de artă şi tot ai merge senin la moarte! Te înfioară, şi se răzvrăteşte în tine întreaga fiinţă, la gândul că toată minunea aceasta ar putea fi atacată într-o zi de obuzele bestiilor roşii şi că sculpturile cele fără egal ar putea constitui ţinte pentru granatele azvârlite de mâna troglodiţilor marxişti. Am trecut apoi tăcuţi şi înmărmuriţi în bătrâna cetate a culturii, străvechea Universitate din Salamanca.

***

Marţi, 8 Decembrie. (...)

Însoţiţi de comandantul Villalba, unul dintre apărătorii Alcazarului, şi de căpitanul Agulla - alt erou - vizităm ce a mai rămas din Alcazar.

Cu neputinţă de descris...

Printre schelete de fier, mormane de moloz, blocuri de cărămidă, gropi de câte 15 m., păşim ca într-un decor ireal, în vreme ce maiorul Villalba ne evocă pas cu pas tragedia celor 72 de zile.

După trei zile de rezistenţă la porţile oraşului, organizată numai cu 72 de oameni de către acelaşi brav Vilialiba, nicidecum mai prejos decât eroul dela Termopile, Alcazarul, simbolul vechii Spanii, şi-a apărat timp de aproape 3 luni, singur, împotriva tuturor mijloacelor de distrugere întrebuinţate de copiii Satanei.

Efectivul Alcazarului asediat? Populaţia civilă, 800 de suflete. Apărătorii propriu zişi, 1200 de oameni: 700 guarzi civili, 8 cădeţi, 200 de soldaţi de la şcoala militară, 50 de soldaţi de la şcoala de gimnastică şi 200 de falangişti. Pierderi: 81 morţi, 500 răniţi.

Toată lumea aceasta a trăit 72 de zile cu 100 grame carne de cal, 1 litru de apă pe zi de fiecare şi pâine fabricată acolo din grâul pe care l-au adus dintr-un depozit, cu ocazia unui contraatac dat anume în acest scop. (...)

Mâna lui Dumnezeu peste tot...

La Alcazar nu s-au apărat oamenii aceştia în frunte cu Moscardo, ci însăşi istoria Spaniei, prin cel mai autentic paladin al ei, Alcazarul.

Sub Crucea lui Hristos, cavalerii Alcazarului au înscris în cartea eroismului uman o pagină nouă şi cu deosebire glorioasă.

Ieşim din Alcazar cu convingerea că, pe deasupra tuturor instrumentelor Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalţă sublim eroismul pus în slujba Crucii care învinge tot, absolut tot.

CE ESTE POLITICA NAŢIONALISTĂ

(...) De totdeauna, pentru marea gloată anonimă ca şi pentru toţi cei care n-au adâncit niciodată realităţile vieţii noastre publice, s-a făcut politică "naţionalistă" în ţara românească. De totdeauna au existat legi "naţionaliste", presă "naţionalistă", instituţii "patriotice", şi mai cu deosebire partide politice ale căror titulaturi începeau sau sfârşeau,, aproape fără excepţie, cu termenul "naţional".

De la începuturile acestui pretins stat românesc, căruia noi i-am tăgăduit totdeauna existenţa firească, şi până la generaţia mişcărilor studenţeşti, care pune piatra de hotar între lumea de ieri şi cea de mâine, cu excepţia miracolului Eminescu şi a unei pleiade de publicişti, urmaşi ai liniei trasă incandescent de geniul lui profetic, printre care în frunte se aşează marele Aurel C. Popovici, viaţa publică a ţării a fost regizată de naţionalismul pe care eu l-aş denumi naţionalismul caragialesc. Naţionalismul teoretizat de "Vocea Patriotului Naţionale", redactat de junele Rică Venturieano, pentru educaţia politică a mulţimii, ai cărei autentici reprezentanţi sunt Nae Ipingescu şi Jupân Dumitrache Titircă - Inimă-Rea, realizat pe teren economic în societatea enciclopedică cooperativă "Aurora Economică Română" a lui Caţavencu şi difuzat în toate straturile sociale de partidul "X... naţional", al cărui reprezentant la guvern este Fănică Tipătescu şi-al cărui "ales" în adunarea populară este... "onorabilul, stemţabilul, Agamită Dandanache, "cu familie de la patruz' şi-opt în toate Camerele."

In afară de politica misionară a generaţiei studenţeşti de după război, arhanghelismul legionar încadrat în făgaşurile genialei viziuni a lui Eminescu, marele critic al falşei aşezări statale de azi şi uriaşul deschizător de drumuri, prin care generaţia noastră se leagă, sărind peste secole, cu faptele de granit românesc ale lui Ştefan cel Mare, în afară de politica aceasta legionară, transformată prin jertfa slujitorilor ei tineri şi neînfricaţi în crez şi misiune, viaţa noastră publică de după război continuă cu aceeaşi vehemenţă, uneori mai dârz chiar, ofensiva naţionalismului caragialesc. (...)

Prin jocul unui calcul care n-a dat niciodată greş, asociaţiile de exploatare a avutului obştesc, care sunt partidele, au înţeles de la începuturile aşa zisei noastre vieţi de stat să-şi făţuiască activitatea cu poleială naţionalistă.

Create sub impulsul marilor curente şi reforme ale Apusului zguduit de catastrofa socială şi morală care a fost marea Revoluţie de la 1789, partidele politice româneşti, rezultate ale împerecherii dintre masonerie şi democraţia străină de realităţile noastre, au fost nevoite, sub presiunea unor curente de care nu puteau să nu ţie seamă, să accepte să se transforme în organizaţiuni parţial "naţionale". Şi era firesc aceasta, într-o ţară care n-a cunoscut nici feudalism, nici burghezism, care n-a cunoscut comunismul de la 48 şi nici influenţa nefastă a marilor capitaluri, ci care, pe tot trecutul ei, de la cronicari, prin marii dascăli cărturari, şi până la Minai Eminescu, a cunoscut o singură realitate: naţionalitatea.

In numele acestei naţionalităţi, valoare permanentă în rezolvarea ecuaţiei româneşti în cadrul european sau mondial, s-a mişcat totul în ţara aceasta.

Constrânse deci au fost, la rândul lor, şi partidele să se înjghebeze şi să ţină seama, vom vedea că numai aparent, de considerentul primatului naţional.

Aşa, partidul paşoptist, mason, democrat şi universalist al lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, partidul liberal (roşu), s-a transformat forţat de împrejurări în partid naţional-liberal, şi tot astfel cincizeci de ani mai târziu, sub porunca aceleiaşi realităţi, partidul internaţional, narodnicist, marxist, democrat şi iudaizat al ţărănismului, a devenit partidul "naţional-ţărănesc".

Dar a confunda firma cu conţinutul nu este o însuşire a noastră.

Dacă pentru vechea generaţie, veşnic păcălită, termenii s-au suprapus, pentru generaţia care a luat cunoştinţă de ea însăşi şi de misiunea sa în zorile anului 1922, lucrurile sunt complet schimbate. De aci se va ivi, cu un moment mai de vreme, sfârşitul atâtor formaţii hibride, de a căror nocivă activitate în primul rând statul şi naţiunea română au avut de suferit.

Ce reprezintă "naţionalismul" partidelor? Un atribut formal: atât şi nimic altceva. Răspunsul la problema pusă de noi îl vom trage dintr-o serie de întrebări. Iată-le:

Cu cât au contribuit partidele "naţionale" la crearea unui stat naţional românesc? Care este sensul de viaţă naţională în care au îndrumat spiritul şi viaţa acestei ţări? Cât au contribuit la tălmăcirea potenţialelor materiale, spirituale şi morale ale ţării în valori real-naţionale?.

STATUL NAŢIONAL ÎN RAPORT CU MIŞCAREA NAŢIONALĂ

(...) Pornim de la elementul popor. Vedeţi Dvs., ca să existe o alcătuire omenească care să se transforme într-un stat şi, la rândul lui, statul să poarte în el o misiune, trebuie să se bazeze pe ceva. Pornim de la un fapt constatat de toată lumea; există la un moment dat un popor, nu-l numim încă, nu-i spunem naţiune, vom vedea în momentul când vom ajunge la ea.

Ce este un popor? Am putea, cu simple elemente, să definim cu toţii această noţiune; definiţia nu poate fi perfect reuşită, ci numai în parte. Un popor este o mai mare adunare de oameni care au aceeaşi origine, care mărturisesc aceleaşi credinţe religioase uneori, care se aşează pe un teritoriu determinat pe care şi-l caută în cursul istoriei şi pe care la un moment dat şi-l precizează, care vorbesc aceeaşi limbă şi care sunt agitaţi de aceeaşi metafizică spirituală.

Un popor poate trăi sub forma aceasta o vreme mai îndelungată sau mai scurtă. In momentul în care, însă, ia cunoştinţă de forţa lui, în momentul când şi-a precizat o poziţie de viaţă în raport cu el însuşi şi în raport cu celelalte popoare, în momentul în care acest popor a luat cunoştinţă de el însuşi, acest popor se transformă într-o naţiune.

Naţiunile sunt, pentru noi care mărturisim crezul naţional, prima şi ultima dată ale existenţei unui popor. Acesta este pentru noi un lucru care nu suferă nici un fel de interpretare. Naţiunea este ultima raţiune a existenţei noastre, dincolo de naţiune nu mai avem nimic.

Acum, vă veţi gândi fiecare că s-ar putea - cel puţin aşa se spune, şi au pretenţia unii că simt - că afară de naţiune mai poate exista un alt lucru, pare-se mai mare, adică omenirea. Socialiştii îi zic umanitate, ca şi utopiştii cu ideologiile aşa-zise de stânga.

Domnilor, o naţiune este o realitate propriu-zisă şi o dovedim.

Dar ce este omenirea? Ce este această umanitate? Aceasta nu ştim prea precis dacă se poate dovedi şi vom vedea de ce.

O naţiune creează o cultură, o naţiune - cum spunea într-o seară prof. Nae Ionescu, căutând să determine caracterul naţiunii - face un război, o naţiune creează, în legătură cu celelalte, o stare de viaţă personală.

Dar umanitatea? Are ea vreun sens constructiv?

Există în cadrul umanităţii aceeaşi voinţă, aceleaşi dorinţe, aceleaşi realizări ca în cadrul naţiunilor?

Realizează această umanitate, pe care trebuie s-o concepem printr-un cuvânt abstract, ceva etern, durabil şi pe care să putem pune la un moment dat mâna, să zicem: iată o creaţie a umanităţii?

Naţiunile în cadrul acestei generalităţi, acestei abstracţiuni, pot fi elemente perfect valabile pe care le înţelegem şi Ie vedem, cu toţii. Umanitatea o concepem, o stare cu natură specială, dar din ea nu se desface nimic concret, nu mai putem controla, nu poate fi un organism precis. (...)

Dar am putea merge mai departe, întrebându-ne: ce înseamnă naţionalism? Nu cumva este un cuvânt vechi, un cuvânt în care să-şi facă loc orice fel de nuanţă? Nu cumva dincolo de naţionalism este ceva care depăşeşte cadrele noastre, aceste hotare, şi angajează pe om într-o viaţă mai largă?

Nu! Naţionalismul este însuşirea prin care un popor determinat se angajează printr-o anumită fire, printr-o anumită expresie, în raport cu celelalte. Este un element de identificare. Modul de reprezentare ai unei naţiuni este propriu acelei naţiuni. De aceea naţionalismul mi este planetar, nu este universal. Da, când spunem dragostea de naţiune, este ceva general întregii alcătuiri care înseamnă la un moment dat omenirea. Naţionalismul înseamnă a iubi pământul, a trăi în formele pe care le dă existenţei tale firea ta. Aceste date sunt elemente care pot defini orice fel de naţionalism. Dar naţionalismul ca atare nu poate să se manifeste decât în cadrul unei naţiuni şi aici intervine specificul unei naţiuni. Naţionalismul este o armă de luptă, de înlăturare, această armă nu se întrebuinţează împotriva altor popoare cu scop de acaparare, de cucerire; este o armă de luptă firească, care leagă pământul cu cerul, ai unei singure naţiuni. Intre naţiuni există aceste bariere pe care le ridică fondul naţional cu expresiunea lui pură, care aparţine numai unei naţiuni.

Acesta este naţionalismul. (...)

Ori, naţionalismul este un tot organic care leagă cerul cu pământul, este ca un zid imens între noi şi altă lume.

Atunci pe noi ne poate interesa o luptă politică aşezată pe o teorie veche, a claselor sociale, care promovează economicul şi civilizaţia mecanică pe care o avem şi astăzi cu desltiul belşug?

Nu! Realitatea omenească nu poate fi construită pe elementele mecanice, nu poate fi exprimată prin formule care nu aparţin fiinţei noastre. O refuză viaţa însăşi, aşa cum Dvs. nu puteţi amesteca în dezvoltarea fizică elemente care colorează obrazul, ochii, părul şi astfel să vă dea altfel de viaţă şi de existenţă decât cea avută.

La fel, naţionaliştii nu pot primi alte ideologii decât acelea care izvorăsc din propriile lor rădăcini.

Atunci, pentru realizarea unei vieţi naţionale în cadrul unui stat aşa cum am încercat să-l precizăm, Mişcarea Legionară are în primul rând o acţiune misionară. Această acţiune misionară se manifestă în toate ocaziunile de viaţă, pe plan individual astăzi, pe plan colectiv mâine. (...)

Domnilor, pentru a încheia, Dvs., mal ales cei care sunteţi de pe şesuri, dacă aţă călătorit pe întins de şes vara, aţi văzut cum la un moment dat vă apare din mijlocul câmpului un copac, de cele mai multe ori un stejar. Este aproape un nonsens ca în acea întindere de pământ, în acea uniformitate care confundă uneori marginile cerului cu ale pământului, să te aştepţi să răsară ceva în sus. Se desface puternic un copac din pământul acela care îl înconjoară; din regularitatea bulgărilor anonimi, pământul zvâcneşte la un moment dat o fiinţă vie, parcă ar vroi să se unească cu cerul: este concretizarea voinţei acestui pământ de a se înălţa la cer.

Tot aşa în cadrul acestei colectivităţi româneşti, din anonimatul miilor de bulgări cari sunt oamenii ce o compun, a răsărit ca un stejar puternic şi viu, care să unească pământul cu cerul, Mişcarea Legionară.

EXTREMISMUL DE DREAPTA

Eticheta ticluită în hrubele masoneriei, sera ocultă a răsadurilor democrate, a fost pusă în circulaţie de rotativele presei din strada Sărindar.

Cu popularizarea ei s-au angajat: militanţii diversiunii naţionale, toleraţi şi stipendiaţi de regimul demo-liiberal; oamenii de bună credinţă; şi canaliile frontului mason-comunist-democrat. (...)

Prin angajarea organizaţiilor naţionale revoluţionare în cadrul acestor formule, se urmărea compromiterea acestora sub diferite aspecte.

În principal, diversiunea sistematic întreţinută servea următoarele scopuri:

1. Să înglobeze sub aceeaşi firmă, pentru a provoca confuzie, forţe politice distincte şi ca structură, şi ca ideologie şi ca spirit, cum ar fi de pildă Garda de Fier şi L. A. N. C.;

2. Să timoreze pe cetăţenii care s-ar decide să militeze în rândurile frontului revoluţionar, asupra cărora cuvântul "extremism" ar opera în dublu sens:

a) prin influenţa peiorativă a termenului însuşi, care poartă în el rezonanţa extremismului comunist, şi

b) etichetaţi "extremişti", cetăţenii terorizaţi de consecinţe vor da înapoi pentru a nu suferi rigorile vindictei statului demo-liberal, atotputernic încă în compartimentele politicii alimentare;

3. În sfârşit, prin expresiunea "de dreapta", perfid colportată, scopul urmărit era să prezinte acţiunea legionară drept o mişcare reacţionară, de la care să se îndepărteze atât masele muncitoreşti, educate până acum de funcţionarii revoluţiei în ideologia "stângii", cât şi intelectualii cu antipatii mic-burgheze, pentru care iluzia libertăţii din regimul democrat a fost luată, de mulţi dintre ei, drept o realitate. (...)

Toţi adversarii noştri de rea credinţă, flancaţi de cireada oamenilor politici educaţi în şcoala parlamentarismului, caută activ să prezinte acţiunea noastră ca pe o mişcare de extremă dreaptă, o reacţiune "albă", o formă de contrarevoluţie mic-burgheză şi - mai ales - în slujba "capitalismului".

Este o calomnie calculată căreia timpul şi forţele nebiruite ale legionarilor, nu vor întârzia să-i pună prompt capăt. (...)

Existau o "dreaptă" şi o "stângă" în adunările suverane ale democraţiei, în care unii apărau autoritatea absolută şi instituţiile unui trecut injust, iar alţii se declarau gata să moară pe altarul libertăţilor individualismului anarhic.

Dar noi nu putem fi nici la dreapta, nici la stânga, pentru bunul motiv că Mişcarea noastră îmbrăţişează întregul plan al vieţii naţionale, nediferenţiată în structura ei; Mişcarea noastră organizează, în aceeaşi măsură, atât autoritatea, cât şi libertatea. (...)

Deşi nu înţelegem să paralelizăm lumea socială cu cea organică, totuşi pentru precizarea noţiunilor în joc, mi-aş permite să amintesc că fiinţa omenească trăieşte şi se dezvoltă în acelaşi spirit unitar care exclude, pentru perfecta funcţionare a organismului, orice dezvoltare a uneia dintre părţi în detrimentul altora. După cum nu se acordă nici o importanţă mai mare sau mai mică unora dintre organele simetric distribuite de divinitate, organe care nu pot avea interese potrivnice - ar fi absurd! -, tot astfel o colectivitate, care fiinţează în sentimentul unei uniuni politice şi sociale cu legi proprii şi superioare intereselor de fracţiuni, nu se poate eticheta parţial, fără ca prin aceasta să nu-şi pună în primejdie propria sa existenţă.

Îmbibată de dinamism, Mişcarea noastră e revoluţionară. Ea promovează spiritul creator în toate domeniile vieţii publice şi e sincer refractară atitudinii conservatoare.

Ea organizează cucerirea viitorului, cu participarea tuturor categoriilor productive ale naţiunii şi nu prezintă o reacţiune spre trecut.

Pe planul politic, prin această putere nouă de creaţie, Mişcarea Legionară absoarbe şi anulează atât liberalismul, cât şi socialismul.

Susţinută de ideologia faptei, Mişcarea Legionară revoluţionează concepţia de viaţă a naţiunii, care trece de la arta oratorică la arta construcţiei sub toate formele, cum scria Georges Valois.

Mişcarea aceasta este naţională şi socială în acelaşi timp. Ea luptă împotriva internaţionalismului orchestrat de lojile masonice şi de sinedriile ovreieşti şi promovează realizarea maximă a potenţelor naţionale, cu participarea tuturor straturilor sociale. (...)

Am sunat mobilizarea colectivităţii româneşti! (...)

De totdeauna, guvernarea unei naţiuni s-a făcut în două moduri (G. Valois):

1. Sau Statul face alianţă cu poporul pentru a-i reduce şi supune pe cei puternici disciplinei naţionale şi sociale;

2. Sau Statul se aliază cu oligarhia - în epoca modernă, plutocraţia - pentru a menţine naţiunea în dependenţă.

Prima politică ar putea fi considerată ca o politică de "stânga" - deci proprie democraţiilor; secunda ar fi o politică "de dreapta", proprie regimurilor absolutiste şi arbitrare.

Să continuăm lecţia noastră pentru şcoala de adulţi politici nărăviţi în ţarcul iudeo-masono-democrat şi luând ca îndreptar cele două principii de politică generală expuse mai sus, în acord cu cele mai noi metode de pedagogie experimentală, să procedăm, pentru ilustrarea celor teoretizate, la exemplificări.

Pentru generoşii apologeţi ai democraţiei, ca şi pentru profeţii din valea Sărindarului, Franţa este prototipul Statului democrat "de stânga", Italia şi Germania - fasciste - odioase regimuri, "de dreapta", Rusia Sovietică - organizaţie statală de -"extrema stângă", iar România, în forma ei actuală, o dulce democraţie stropită cu apa de flori a "stângii", înzestrată cu vot universal, constituţie "belgiană" şi partidism parlamentarist.

Ce se petrece în Franţa "de stânga"? Ne-o spune tot Georges Valois, în acord cu toţi gânditorii politici de acolo, confirmat de Charles Maurras care desparte demult "Franţa reală" de "Franţa legală":

"Sub numele de democraţie parlamentară, noi avem domnia puterilor banului, dirijată de un fel de guvern al bancherilor".

Mai este necesar să insistăm asupra exactităţii acestei situaţii? Nu credem; s-au însărcinat faptele însăşi. De ani de zile, Franţa republicii a treia, Mecca democraţiei "radicale", trăieşte sub comanda bancherilor afacerii Panama, iar aşii vremurilor mai noi se cheamă: Oustric, Sacazan, Stavisky, Levy-Dubois. În serviciul lor, slugi devotate, reprezentanţii "ţării legale", graţie dinamului electoral pus în mişcare de esenţa arginţilor, se află toată turma radical-aocialistă: Raoul Peret, Raynaldy, Rene Renoult, Dalimier, Camille Chautemps et Co.; întreg regimul parlamentar "ou, mieux, pourrimentaire", cum ar spune "oribilul reacţionar" Leon Daudet.

Şi iată cum, încadrată în principiul nostru general aşezat la început, Franţa capătă, în sensul însuşi al terminologiei adversarilor de rea credinţă, cea mai patentă etichetă "de dreapta".

Dar Italia, creatoarea ordinii fasciste, proclamată de iudeo-democraţi ca o bestială organizaţie "de dreapta", cum ne apare în lumina principiilor stabilite mai sus?

Ne-o spune cel mai autentic reprezentant al ei, Mussolini însuşi, care, la pag. 138-139 din cartea Mi E. Ludwig, "Entretiens avec Mussolini*, declară:

" - Noi avem despre naţiune o concepţie sintetică şi nu analitică. Noi suntem ca în Rusia - "extrema stângă" - sensul colectiv al vieţii; acest sens noi dorim să-l întărim în paguba vieţii personale..."

Da, iată ce vrea să facă fascismul din masă: să organizeze o viaţă colectivă, să trăiască, să muncească, să lupte în comun, într-o ierarhie, fără a fi o turmă.

Şi mai departe, la întrebările puse de E. Ludwig, pentru a i se preciza diferenţele care există între cele două regimuri, Mussolini răspunde (pag. 165):

" - Diferenţe?

Noi avem proprietate privată, Ruşii nu.

Noi am supus capitalismul unui control, Ruşii l-au suprimat.

La noi partidul depinde de guvern, dincolo este invers."

" - Partidul şi guvernul" spune Ludwig "sunt reunite în persoana Dvs. Era la fel şi cu Lenin!" "Şi este cu mult mai mult acum cu Stalin, ale cărei puteri asupra partidului depăşesc cu mult pe ale lui Mussolini", adăugăm noi.

" - Nu neg asemănările." Şi apoi: " - Noi ne asemănăm cu ei în tot ceea ce este negativ. Noi şi Ruşii suntem contra liberalilor, democraţilor, parlamentarilor!"

Şi acelaşi Mussolini, şeful unui regim de "extremă dreaptă", spune brutal unei delegaţii de patroni, veniţi să expună starea precară a afacerilor lor şi obligaţia în care se găseau de a nu mai putea conduce exploatări insuficient remuneratorii: "Dacă închideţi uzinele, eu deschid închisorile."

În vremea aceasta, marea democraţie americană, la ordinele temuţilor regi ai oţelului, ai automobilelor ori ai nasturilor, îneacă în sânge muncitorii la San Francisco, la Detroit sau la New York.

Iar dacă păşim între hotarele României de coloratură democrată, atât de scumpă scrutătorilor şi brăniştenilor scoborâtori din Dragoş-Vodă, vedem că Statul, aşezat pe instituţiuni de "stânga" - sufragiu universal, libertăţi şi parlament - la ordinele plutocratici autohtone şi internaţionale, zdrobeşte cu patul de armă pe invalizii de război, calcă în picioarele cailor congresele învăţătorilor rămaşi pe drumuri, trimite plumb în gurile flămânde şi în trupurile istovite ale muncitorilor de la Lupeni şi Griviţa, întoarce baionetele ostaşilor asupra studenţimii care, purtată de mistica naţionalistă, merge să pună o cruce pe lespedea de la mormântul Eroului Necunoscut, şi leagă în lanţuri de ocnaşi braţele viguroase ale unui tineret educat în şcoala generoasă a constructivismului. (...)

"Stânga" şi "dreapta"? Unde sunt? (...)

Mişcarea Legionară este o concepţie totală a vieţii naţionale. (...)

În lupta noastră noi voim să construim autoritatea, Statul, pe nevoile poporului întreg, pentru a-l apăra şi conserva împotriva dominaţiei şi exploatării practicate de clicile pluto-democrate şi condiţionăm de această dualitate, de această alianţă Stat - Naţiune, durata şi tăria oricărui stat.

Generoşi şi înţelegători, nu vom căuta însă să exasperăm cu totul pe adversarii noştri, demontându-le complet legenda pe care ne-au făurit-o; cu spirit împăciuitor declarăm aci că vom adopta şi noi terminologia atât de scumpă lor, de "dreapta" şi "stânga". Dar nu acum! Ci în ziua Judecăţii de pe urmă.