TRICOLORUL ŞI STEMA ROMÂNIEI

Drapelul, stindardul, steagul: un simbol profund, legat de existenţa în istorie a oricărui popor, de lupta, de supravieţuirea sa; stema, semnul heraldic suprem, reprezintă chintesenţa idealurilor unei naţiuni, a gândirii şi trăirii sale, tradiţia, trecutul istoric.

Odată cu constituirea celor dintâi formaţiuni statale româneşti, apar şi primele însemne heraldice. Culoarea de bazã a steagului Moldovei era roşu, cea a Ţãrii Româneşti alb-gălbui, iar cea a Transilvaniei albastrul azuriu.

În perioada domniei lui Ştefan cel Mare steagul Moldovei era roşu, având capul de bour cu stea între coarne, flancat de soare şi lunã, iar steagul Ţãrii Româneşti sub domnia lui Mihai Viteazul era alb-gălbui, având pictat un corb ce ţinea în cioc o cruce dublã, stând deasupra unei ramuri de ienupăr verde.
Călăuzit de dorinţa de a-i uni pe toţi românii sub un singur stindard, Mihai Voievod, ”din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, a alăturat pentru prima oară culorile de pe steagurile celor trei principate româneşti, pe diplomele şi a stemele pe care Mihai Viteazul le-a acordat după bătălia de la Şelimbăr, atât vitejilor boieri munteni, cât şi nobililor din Transilvania, care i s-au alăturat. Se poate spune că de la Mihai Viteazul reunirea celor trei culori (roşul moldovenilor, galbenul muntenilor şi albastrul transilvănenilor) a devenit simbolul unităţii noastre naţionale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab, ales domn al Munteniei fără învoirea Porţii, dar pe care sultanul a fost nevoit să-l menţină în scaun de teama puterii militare a ţării, precum şi de teama alianţei cu Transilvania, aflată, la rândul ei, în relaţii de bună înţelegere cu Moldova. Strădaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomatică, a alianţelor, a unităţii Ţărilor Române, unitate întreruptă prin moartea lui Mihai Viteazul, s-a concretizat şi în reintroducerea tricolorului – nu ca steag, ci într-o formă permisă de împrejurările vremii: printre însemnele oficiale ale autorităţii domneşti se cunosc două documente de la Matei Basarab care au pecetea legată cu un şnur în culorile roşu, galben şi albastru.

În perioada domniilor fanariote au apărut pentru prima datã îmbinate pe un steag şi simbolurile heraldice ale celor douã principate româneşti, aşa cum este steagul datând din vremea lui Constantin Ipsilanti care, pentru scrutã vreme (dec. 1806 – aug. 1807), a domnit în ambele ţãri.

Steagul folosit de Tudor Vladimirescu în timpul mişcării revoluţionare din 1821 avea, pe lângă flamura propriu-zisã, trei grupe de ciucuri coloraţi în roşu, galben şi albastru, ansamblul lor creând impresia tricolorului. Pânza, din mătase alb-gălbuie, avea pictatã, central, Sfânta Treime, flancatã de doi sfinţi militari (Sf. Gheorghe şi Sf. Theodor Tiron). Sub Sf. Treime, într-o cununã ovalã din frunze de laur, era acvila cruciatã a Ţãrii Româneşti, iar la stânga şi la dreapta stemei erau scrise, cu litere chirilice, versurile:

"Tot norodul românesc / Pe Tine Te proslăvesc. / Troiţã de o fiinţã, / Trimite-mi ajutorinţã! / Cu puterea Ta cea mare / Şi în braţul Tău cel tare / Nădejde de dreptate / Acum sã am şi eu parte".

Prima reunire a celor trei culori pe steag datează din 1834, din timpul domniei lui Al. D. Ghika. Benzile erau dispuse pe orizontalã, cu fâşia roşie la partea superioarã şi cea albastrã la partea inferioarã. Pe galben era pictatã acvila cruciatã, încoronatã, ţinând în gheare un buzdugan şi o spadã, înconjuratã de o cununã ovalã din frunze de stejar şi laur, iar în colţuri erau pictate acvile.

Românii revoluţionari paşoptişti din Moldova şi Ţara Românească au arborat tricolorul: albastru, galben, roşu, cu benzile dispuse pe verticală, iar revoluţionarii români din Transilvania arboraseră la Adunarea Naţionalã de la Blaj drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontalã (iniţial, tricolorul românilor ardeleni a fost albastru, alb, roşu, cu benzile pe orizontalã, pe alb fiind scris cu auriu "virtus romana rediviva" - ”virtutea romanã reînviatã”, dar, în decursul revoluţiei, treptat, toate drapelele românilor vor înlocui albul cu galben). Tricolorul a fost consfinţit ca drapel naţional prin decretul guvernului provizoriu de la Bucureşti.

În 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Tara Românească şi în Moldova, tricolorul s-a impus definitiv ca drapel naţional, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Primul steag din 1859 a avut fâşia albastrã plasatã sus, apoi, în a doua perioadã a domniei lui Cuza, fâşia roşie a fost dispusã la partea superioarã.

Tricolorul românesc nu a suferit transformări majore de-a lungul istoriei; doar distribuţia culorilor (în ceea ce priveşte proporţia şi poziţia) s-a schimbat de-a lungul timpului. Odată cu venirea regelui Carol I, steagul va avea benzile dispuse pe verticalã, pornind de la portdrapel, albastru, galben, roşu, şi aşa va rămâne până în ziua de azi.

De-a lungul timpului, poezii şi imnuri au fost dedicate tricolorului românesc, remarcându-se în mod special imnul mobilizator compus de Ciprian Porumbescu, ”Trei culori”.

Preocuparea pentru o STEMĂ reprezentativă, sintetică, datează la Români de la începutul sec. al XIX-lea, când experţii în heraldică au identificat stemele judeţelor, provinciilor, însemnele heraldice ale domnitorilor.

După 1859, când Ţara Românească şi Moldova s-au unit într-un singur stat, s-au reunit şi simbolurile tradiţionale ale Ţării Româneşti (vulturul de aur cruciat) şi Moldovei (bourul cu stea între coarne).

După venirea lui Carol I, Comisia Naţională de Heraldică a propus o stemă rezultată din combinarea simbolurilor tradiţionale ale tuturor provinciilor româneşti (Ţara Românească, Moldova, Bucovina, Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat şi Oltenia) cu însemnele Casei Regale de Hohenzollern.

Acestei steme (adoptată de Guvernul României) i s-a adăugat în 1921, la încoronarea lui Ferdinand ca rege al României Reîntregite, Coroana Regatului României (coroana lui Carol I, făcută din oţelul unui tun capturat la Plevna în timpul Războiului de Independenţă, Carol I fiind cel care a ridicat Ţara la nivel de Regat); tricolorul avea această stemă în mijloc şi la colţuri doi delfini cu cozile ridicate, dispuşi faţă în faţă, simbolizând Marea Neagră.

Stema României Mari a fost înlocuită în 1947, când, sub presiunea trupelor sovietice de ocupaţie, a fost proclamată ”Republica Populară”, pentru a îndepărta cât mai mult din tot ce a însemnat tradiţia naţionalã.

Noua stemă, de sorginte sovietică, plantată pe tricolorul naţional, era o simplă efigie decorativă întruchipând bogăţiile ţării încadrate de spice de grâu, având ca fundal un răsărit de soare, iar în partea superioară o stea roşie, steaua comunistă.

În decembrie 1989 oamenii au rupt simbolul comunismului de pe steag şi s-a pus problema conferirii unei steme noi, reprezentative, iar Comisia Heraldică, numită în acest scop, a supus Parlamentului două variante finale care au fost, în cele din urmă, combinate. Rezultatul îl constituie design-ul actual, adoptat de cele două Camere ale Parlamentului în 1992.

STEMA ACTUALĂ a României are ca element central vulturul de aur cu cruce în cioc (în mod tradiţional, acest vultur apare pe stema oraşului Curtea de Argeş, simbolizând dinastia Basarabilor, nucleul în jurul căruia a fost organizată Ţara Românească, provincie ce a jucat un rol hotărâtor în destinul istoric al Românilor, şi apare, de asemeni, pe stema tradiţională a Transilvaniei).

Vulturul, simbol al latinităţii şi pasăre de prim rang în heraldică, întruchipează curajul, hotărârea, zborul spre marile înălţimi, puterea, grandoarea. Scutul pe care stă este de azur, reprezentând cerul. Vulturul ţine în gheare însemnele suveranităţii: un sceptru şi o sabie; sceptrul îl evocă pe Mihai Viteazul, primul unificator al Ţărilor Române, iar sabia pe Ştefan cel Mare, apărătorul creştinătăţii, ”Cavalerul lui Hristos”.

Pe pieptul vulturului se află un blazon împărţit în patru cu simbolurile provinciilor istorice româneşti (Ţara Românească, Moldova, Transilvania cu Maramureşul şi Crişana, Banatul şi Oltenia), precum şi doi delfini, amintind de litoralul Mării Negre.

În prima secvenţă se găseşte stema Ţării Româneşti pe azur: un vultur, ţinând în cioc o cruce de aur, însoţit de un soare de aur la dreapta şi o lună nouă de aur la stânga.

În a doua secvenţă se află stema tradiţională a Moldovei: un bour negru cu o stea între coarne, un trandafir cu cinci petale în partea dreaptă şi o semilună la stânga, ambele de argint.

Al treilea sector al stemei are stema tradiţională a Banatului şi Olteniei: deasupra valurilor, un pod galben cu două arce de boltă (simbolizând podul peste Dunăre al împăratului roman Traian), de unde iese un leu de aur ţinând un paloş.

În cea de a patra secţiune se află stema Transilvaniei cu Maramureşul şi Crişana: un scut împărţit în două printr-o linie îngustă, astfel: deasupra, pe un fond de azur, se afla un vultur negru cu gheare de aur, ce are la dreapta un soare de aur, iar la stânga o semilună de argint; dedesubt se găsesc şapte turnuri crenelate, plasate în două registre: în primul patru turnuri, în al doilea trei.

Sunt, de asemenea, reprezentate teritoriile adiacente Mării Negre, pe fond de azur: doi delfini dispuşi cu capul în jos.

Sunt convinsă că ar trebui să medităm mai serios şi la semnificaţia drapelului naţional şi, mai ales, la cea a stemei, măcar din când în când, atunci când avem tendinţa de a ne închina la străini şi a ne ruşina că suntem români!

Nicoleta Codrin