PERICOLUL ECUMENISMULUI

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care mulţi creştini ortodocşi sunt ca nişte copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi grămădesc învăţături după poftele lor, şi îşi întorc auzul de la adevăr şi se abat către basme (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente şi luări de poziţie ale Mişcării Ecumenice. Reprezentanţi ai Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu romano-catolicii si cu protestanţii şi dau publicităţii "declaraţii comune"

Dar mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste "dialoguri" bănuiesc, ori s-au convins deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată face auzită vocea Ortodoxiei; ei văd că însăşi atmosfera de "liberalism" ecumenic a acestor întruniri anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul lor. Aceşti participanţi rămân însă tăcuţi, pentru că "spiritul vremilor" pe care le trăim este adesea mai tare decât glasul conştiinţei ortodoxe.

La nivele mai puţin înalte, "conferinţele" şi "discuţiile ecumenice" se organizează de obicei cu participarea unui "vorbitor" din partea ortodoxă (şi chiar cu oficierea unei "liturghii ortodoxe"). Atmosfera acestor "conferinţe" este într-atât de marcată de diletantism şi de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei "unităţi" atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidentă abisul de necuprins ce se cască între adevărata ortodoxie şi viziunea "ecumenistă" asupra lumii şi vieţii.

Activiştii ecumenişti profită de atitudinea nehotărâtă a intelectualilor ortodocşi invitaţi la aceste conferinţe şi de faptul că ei nu sunt ferm ancoraţi în tradiţia ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de aceştia, precum "acordul de fond asupra punctelor liturgice si dogmatice", sunt folosite de activiştii ecumenişti ca bază pentru cele mai incredibile inovaţii.

La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenişti să lanseze în rândul maselor declaraţii lipsite de acoperire care fac din aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftină.

Iată în ce termeni îşi permite să vorbească Patriarhul Athenagoras: "Vă cere vreodată soţia dvs. părerea câtă sare să pună în mâncare? Cu siguranţă că nu, căci în această privinţă ea are infailibilitatea. Să o aibă aşadar şi Papa, dacă asta doreşte". (?!)

Creştinii ortodocşi conştienţi se pot întreba, pe bună dreptate, unde vor sfârşi toate acestea, şi până unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor şi demolării din interior a ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această privinţă, dar ţinând cont de logica desfăşurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în ce direcţie se îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele „Mişcării Ecumenice”, care a inspirat declaraţii şi acţiuni de felul celor menţionate mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiţi: "Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre". (!)

Dar, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice - sau nu în modul şi în sensul în care a întemeiat-o Hristos!

Şi dacă toate aceste Biserici creştine nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii "religioase".

Şi iată cum ecumenismul "creştin" nu va putea să sfârşească decât in sincretismul unei religii mondiale. Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră şi animă "Mişcarea Ecumenică", ideologie care, la ora actuală, a pătruns atât de adânc în conştiinţa celor care participă la aşa-zisul dialog ecumenic, încât pentru creştinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necreştine.

Dăm, în cele ce urmează, câteva exemple care indică liniile de dezvoltare a ”Mişcării Ecumenice” din afara Creştinismului.

- Pe 27 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în acel oraş. În faţa unui public de 10.000 de persoane, reprezentanţi ai religiilor Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă, Catolică şi Ortodoxă, au ţinut cuvântări despre fundamentarea "religioasă" a noţiunii de pace mondială, iar un cor "interconfesional" de 2000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinând tuturor denominaţiunilor.

- Într-o declaraţie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului şi laicatului din Dioceza Greacă a Americii de Nord şi de Sud (Atena, iulie 1968), s-a afirmat: "Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sânul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor.”

- "The Temple of Understanding, Inc". (”Templul Înţelegerii”), o fundaţie americană iniţiată în 1960 ca un soi de "Asociaţie a Religiilor Unite" cu scopul de a "clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii" (în perfect acord cu doctrina francmasoneriei), a ţinut până în prezent mai multe "conferinţe la vârf". La cea de a doua conferinţă, organizată la Geneva în aprilie 1970, s-au întâlnit optzeci de reprezentanţi a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum "Proiectul de Creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor". Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, dr. Eugene Garson Blake, a lansat un mesaj de unire către toţi conducătorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea întreagă; iar pe 2 aprilie 1970, la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională. Cu acest prilej fiecare participant s-a rugat în limba lui şi potrivit tradiţiei propriei sale religii. De asemenea, credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să co-participe la cultul aceluiaşi Dumnezeu.

Materialele de popularizare pe care le-a redactat "Templul înţelegerii" dau la iveală că la conferinţa "la vârf" organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitaţi şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi că mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol este membru al "Comitetului Internaţional" al Templului.

Aşadar, "conferinţele la vârf oferă delegaţilor ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la "crearea unei comunităţi mondiale a religiilor", care "grăbesc realizarea visului de pace si de înţelegere al omenirii", potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, si potrivit fondatorilor altor felurite religii; aceiaşi reprezentanţi participă, de asemenea, la rugăciuni supraconfesionale "fără precedent", la care "fiecare se roagă potrivit propriei sale religii". Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui creştin ortodox care participă la asemenea conferinţe şi se roagă împreună cu musulmani, cu mozaici şi cu păgâni?

- La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finanţat conferinţa de la Ajaltoun (Liban) dintre hinduşi, budişti, creştini si musulmani, care a fost urmată de o conferinţă de evaluare, în iunie al aceluiaşi an, la Zurich, unde 23 de "teologi" din cadrul CMB au declarat necesitatea "dialogului" cu religiile necreştine. La întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba, mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat până si pe delegaţii protestanţi când nu numai că a lansat apelul la "dialog" cu aceste religii dar, călcând în picioare nouăsprezece secole de istorie a Bisericii Mântuitorului Hristos, i-a urgentat pe creştini să "investigheze viata de autentică spiritualitate a celor nebotezaţi" şi să-şi îmbogăţească experienţa cu "comorile ce se află în sânul comunităţii religioase universale" (Religious Press Service), căci atunci când "brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura sa, el primeşte în lumină pe însuşi Hristos". (?!)

- În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic "fără precedent" a avut loc la New-York, Aici, pentru prima oară în istorie - potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New-Yorkului - Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a intrat într-un "dialog" ”teologic” oficial cu reprezentanţii cultului mozaic, în cele două zile de discuţii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor "dialoguri cu religiile necreştine".

"Teologii" greci au căzut de acord cu "revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei si iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile"! (Religious News Service)

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveşte intenţia acestor "dialoguri"?

În mod evident ea este aceea de a "reformula" Creştinismul Ortodox aşa încât el să nu mai creeze senzaţii de disconfort religiilor acestei lumi.

Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul "dialogului cu religiile necreştine" la sfârşitul anilor 60 si începutul anilor 70.

De atunci încoace ele s-au înteţit, iar dialogurile şi chiar rugăciunile "creştinilor ortodocşi" cu reprezentanţii religiilor necreştine sunt acceptate ca un aspect normal şi cotidian al vieţii contemporane. "Dialogul cu religiile necreştine" a devenit chiar moda intelectuală a zilelor noastre; această modă reprezintă actuala fază de progres a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal...

"Dialogul cu religiile necreştine" a devenit chiar moda intelectuală a zilelor noastre; reprezentând actuala fază de progres a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal.

Să examinăm "teologia" şi scopul acestui "dialog" accelerat.

În cel mai bun caz ecumenismul aşa-zis creştin poate să reprezinte greşeala neintenţionată (şi care, deci, se poate bucura de circumstanţe atenuante), prin care Bisericile protestantă şi romano-catolică nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi că ele fiinţează în afara ei.

"Dialogul cu religiile necreştine" însă este cu lotul altceva, el însemnând o îndepărtare conştientă şi voluntară de o anumită conştiinţă de sine a creştinului. Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intenţii, ci mai curând o "sugestionare" de tip demonic care nu poate prinde decât la cei care deja s-au îndepărtat atât de mult de învăţătura creştină, încât au devenit practic păgâni, închinători la "dumnezeul veacului acestuia" (II Cor. 4,4) - sau, altfel spus, închinători ai lui Satan şi următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil să le inspire.

Ecumenismul "creştin" se bazează mai ales pe sentimentul vag, dar care cuprinde un sâmbure de adevăr, că există "un creştinism comun" împărtăşit de mulţi inşi care nu cugetă prea mult la Biserică sau care nu prea respectă preceptele ei. Acest ecumenism doreşte cumva să "clădească" o Biserică care să-i cuprindă pe toţi aceşti "creştini" indiferenţi. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazează "dialogul cu necreştinii"? Care ar putea fi terenul pe care să se realizeze o unitate oricât de slabă între creştini şi cei care nu numai că nu cunosc pe Hristos, ci - aşa cum este cazul tuturor reprezentanţilor religiilor necreştine care vin în contact cu creştinismul - îL resping hotărât pe Hristos?

Acei care se află în fruntea avangardei apostaţilor ortodocşi (căci aşa se numesc cei care "cad", fără putinţă de tăgadă, de la dreapta credinţă), vorbesc de "comorile spirituale" şi de o viaţă de autentică spiritualitate prezentă în religiile necreştine; dar numai pentru că abuzează de sensul cuvintelor şi numai pentru că atribuie experienţei altora propriile lor fantezii sunt ei în stare să afirme că păgânii îl găsesc pe "Hristos" şi "harul" Său atunci când îşi citesc scripturile lor sau că "orice martir pentru adevăr şi orice om prigonit pentru dreptatea lui personală moare în comuniune cu Hristos!

Cu siguranţă că cei în cauză (fie budistul care îşi dă foc, fie comunistul care moare pentru "cauza" în care crede sincer, sau fie oricine alt necreştin) nu ar afirma niciodată că ei mor pentru Hristos sau că se împărtăşesc cu El - iar ideea unei mărturisiri sau împărtăşiri neconştiente cu Hristos este contra esenţei însăşi a creştinismului. Dacă vreun necreştin răzleţ pretinde să-L fi experiat vreodată pe Hristos, atunci el nu a putut-o face decât în felul lui Swami Vivekananda: "Noi, hinduşii, nu numai că tolerăm, dar chiar ne unim cu oricare religie, căci ne rugăm la moschee cu musulmanul, ne închinăm la foc cu zoroastrul şi îngenunchem în fata crucii împreună cu creştinul"; experienţa "creştină" a acestui necreştin nu ar fi decât una între multe alte experienţe spirituale, la fel de valabile toate.

Nu. Creştinismul, indiferent cât de departe se merge cu reinterpretările şi redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al "dialogului cu religiile necreştine". Numele de Creştinism este doar adăugat pe deasupra ca ornament unei unităţi care se defineşte şi se identifică la un alt nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul foarte vag de "spiritualitate", care oferă deja "liberalilor" religioşi teren aproape nelimitat pentru teologizările lor ceţoase.

Referindu-se la profeţia: ”Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil, 3:1), unii ecumenişti spun: "Pogorârea Duhului în lume nu este subordonată Fiului... Duhul lucrează prin energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii şi din această perspectivă putem considera religiile necreştine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea Sa";

"Duhul Sfânt este Acela care, în mod total independent faţă de Hristos şi de Biserica Sa, constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.”

Aceasta se constituie fără nici o îndoială într-o erezie care neagă însăşi natura Sfintei Treimi şi care nu are alt scop decât să submineze şi să distrugă întreaga realitate si semnificaţie a Bisericii lui Hristos. De ce să fi întemeiat Hristos o Biserică, dacă Duhul Sfânt acţionează independent de ea - şi nu numai de ea, dar chiar de Hristos Însuşi?

"Ecleziologia Duhului Sfânt" deja s-a scris, şi chiar de un gânditor "ortodox", unul dintre "profeţii" recunoscuţi ai mişcării aşa-zise spirituale de astăzi. Să-i examinăm aşadar ideile pentru a vedea ce perspectivă ne oferă el asupra naturii şi scopului mişcării "spirituale" mai largi, în care se încadrează şi "dialogul cu religiile necreştine". Nicolae Berdiaev (1874-1949) nu ar fi fost niciodată considerat un credincios al Bisericii ortodoxe în vremuri normale: el este de fapt un filosof umanist gnostic ce şi-a găsit inspiraţia mai curând în sectele "mistice" occidentale decât în izvoarele ortodoxiei, cunoscut publicului român din numeroase articole apărute în reviste de cultură din traduceri din limba rusă, între care consemnăm: ”Un nou ev-mediu” (Arhidioceza Sibiu, 1936, ediţie reprodusă la Ed. Omniscop din Craiova în 1995), ”Sensul creaţiei” (Ed. Humanitas, 1992, prefaţă de Andrei Pleşu), ”Filosofia lui Dostoievski” (Iaşi, Institutul European, 1992), ”Adevăr şi revelaţie” (Ed. de Vest, 1993). Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe - chiar până în zilele noastre - "filosof ortodox" şi chiar "teolog", este o dovadă tristă a ignoranţei religioase a vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile sale.

"Biserica se află doar într-un stadiu potenţial, ea fiind incompletă" - crede Berdiaev, el aşteptând cu nerăbdare venirea unei "credinţe ecumenice", a unei "plinătăţi de credinţă" care să reunească nu doar diferitele formaţiuni creştine (căci "Creştinismul trebuie să fie capabil să existe într-o mare varietate de forme în Biserica Universală"), ci şi "adevărurile parţiale ale tuturor ereziilor" şi "toate activităţile umanist-creatoare ale omului modern... ca experienţă religioasă consfinţită în Duhul"!

După Berdiaev, trăim vremurile apariţiei unui "nou creştinism"; ale unui "nou misticism, a cărui adâncime va depăşi nivelul pur-religios şi care trebuie să înglobeze în sine toate religiile". Căci "există o mare frăţie spirituală... căreia îi aparţin nu doar Bisericile Apusului şi Răsăritului, ci şi toţi aceia ale căror voinţe sunt îndreptate către Dumnezeu şi către divin, adică toţi aceia care aspiră la elevaţie spirituală".

"Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate si către un nou misticism; în ele nu va mai încăpea nimic din vechea viziune ascetică asupra vieţii". (Berdiaev)

Aceste fantezii supra-ecumeniste nu au nimic de-a face cu creştinismul ortodox pe care Berdiaev, de fapt, îl dispreţuia. ”Privind cu dispreţ la sfinţii părinţi şi la duhul monahal ascetic al ortodoxiei istorice, cât şi la întregul creştinism conservator care îndreaptă puterile sufleteşti ale omului numai către înfrânare şi mântuire, Berdiaev este mai curând interesat de "biserica interioară", de "biserica Duhului Sfânt", de acea viziune spirituală asupra vieţii, care, în cursul sec. XVIII şi-a găsit expresia şi sălaşul în lojile masonice". (G. Gregerson, "Nicholas Berdiaev, Prophet of a New Age", in Orthodox Life, Jordanville, N.Y., 1962, no. 6)

Dar cine este conştient de climatul religios al timpului actual vede că aceste fantezii corespund de fapt tendinţelor majore ale gândirii religioase contemporane. Auzim acum pretutindeni de "puternica mişcare a Duhului Sfânt" iar un preot ortodox grec, părintele Eusebius Stefanou, îi invită pe creştinii ortodocşi să se alăture acestei mişcări. În aceeaşi publicaţie, The Logos, co-editorul Ashanin invocă nu doar numele lui Berdiaev, ci şi programul său: "Recomandăm cu căldură scrierile lui Nicholae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual este cel mai mare teolog al creativităţii spirituale... Acum germenele ortodoxiei dă în sfârşit rod... Logosul divin al lui Dumnezeu dăruieşte poporului Său o nouă înţelegere a istoriei şi misiunii sale în El. The Logos este vestitorul acestei noi ere, al acestei noi chemări a ortodoxiei".

Aşa cum spuneam (în numărul trecut al revistei – n. n.), "teologii" greci au căzut de acord cu "revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile"! (Religious News Service)

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveşte intenţia acestor "dialoguri"?

Ideologia care stă în spatele "Mişcării Ecumenice" este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiţi: "Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre". (!) Dar, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice!

Şi iată cum ecumenismul "creştin" nu va putea să sfârşească decât in sincretismul unei religii mondiale. Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră şi animă "Mişcarea Ecumenică".

Pagină realizată de Nicolae Badea după site-ul www.sfaturiortodoxe.ro