CUVÂNT CĂTRE CEI CE CAUTĂ ADEVĂRUL

MOTTO: Scriu pentru cei care au vrut să găsească adevărul în Biserică, dar s-au smintit de una sau de alta şi au preferat să combine învăţăturile creştine cu elemente mai mult sau mai puţin oculte.

Există foarte mulţi oameni care, dintr-o sumedenie de motive, nu pun preţ pe viata spirituală. Au găsit pricini de sminteală în Biserică, sau cred că trebuie să profite de plăcerile lumeşti, la care credinţa creştină le cere să renunţe. Şi atunci se mulţumesc să creadă în Dumnezeu, fără a-şi pune problema mântuirii.

Dacă faci parte din această categorie, ar fi bine să te gândeşti care sunt urmările fireşti ale acestei atitudini religioase. Nu putem cocheta cu adevărul. Adevărul vrea să Îl cunoaştem. Adevărul este Hristos.

Ce este viata fără Hristos? O luptă disperată împotriva necazurilor, împotriva greutăţilor vieţii, pentru ce?

Pentru bucurii trecătoare, pentru tot felul de deşertăciuni. Toate bucuriile lumii acesteia trec. Crezi că, pe patul de moarte, îţi va ajuta la ceva că ai avut o casă mare sau o maşină scumpă? Sau că trupul tău a excelat prin frumuseţe? Sau că ai dansat frumos? Sau că ai văzut cine ştie ce ţări străine? Sau că...

Nici dacă aş face o listă lungă de sau-uri nu as putea găsi vreo plăcere lumească a cărei amintire să gonească spaima întâlnirii cu moartea.

Încearcă să te gândeşti că vei muri, şi atunci e puţin probabil să nu regreţi că ai stat departe de calea mântuirii.

Dacă cineva mi-ar da o palmă, nu ştiu dacă as fi în stare să întorc obrazul celălalt. Dacă cineva m-ar blestema, nu ştiu dacă as fi în stare să îl binecuvântez. Dacă cineva mi-ar spune că drumul pe care este merg este greşit, si dacă mi-ar aduce argumente pentru aceasta, cred că as avea puterea să îmi recunosc greşelile, chiar dacă acest lucru m-ar durea mai tare decât o palmă si chiar dacă m-ar umili mai mult decât o jignire. Suntem oameni, suntem plini de iubire de sine, chiar dacă ne dăm sau nu ne dăm seama.

Totuşi, nici unul dintre noi nu cred că ar alege în deplină cunoştinţă de cauză nici iadul, nici minciuna, şi nici întunericul veşnic.

Tocmai de aceea scriu acest cuvânt despre care mărturisesc că mi-as fi dorit să îl primesc eu însumi cu vreo zece ani în urmă.

Nu am încredere în priceperea mea de a vorbi despre Dumnezeu, dar nădăjduiesc că cel puţin sinceritatea mea te va pune pe gânduri.

Despre mine îţi scriu doar că am făcut yoga cu cel mai controversat guru din România, şi că eram atât de convins că urmând învăţăturile sale mă aflu pe calea adevărului încât aş fi făcut şi cel mai absurd lucru pe care mi l-ar fi cerut. Dacă mi-ar fi spus să mă arunc sub un tramvai, aş fi făcut-o, fiind convins că prin aceasta voi progresa spiritual.

Când cineva mi-a spus să mă rog la Dumnezeu, am răspuns plin de aroganţă că rugăciunea e calea celor slabi, calea cerşetorilor, şi că eu vreau să devin dumnezeu.

Nu îmi imaginam că aş putea deveni un credincios obişnuit, sau că aş putea renunţa la "adevărurile transcedentale" care îmi hrăneau setea de cunoaştere.

Sunt foarte conştient că aş fi putut citi multe cuvinte asemănătoare cu cel pe care ţi-l voi scrie ţie, şi că nu le-aş fi dat prea multă atenţie. Cred că citirea lor m-ar fi incitat să dispreţuiesc şi mai mult învăţăturile Bisericii, şi să depun şi mai mult efort pentru a ieşi din ciclul reîncarnărilor.

De ce scriu? Pentru că, oricât de sigur ai fi că ideile tale sunt bune, oricât de mult ai dispreţui învăţăturile ortodoxe, s-ar putea ca, peste ani, să îţi schimbi punctul de vedere.

"Ia uite, acum a trecut de la fanatismul yoghin la fanatismul creştin...", ai putea gândi.

Vreau totuşi să mărturisesc în faţa ta că Adevărul există, că este o persoană, că este Însuşi Iisus Hristos, Mirele Bisericii.

Îmi e destul de greu să îţi scriu, mă tot gândesc la cum aş fi reacţionat eu la aceste rânduri dacă le-aş fi citit când făceam yoga. Cred că aş fi renunţat să citesc lucruri atât de plicticoase. Şi motivul principal ar fi fost că lipsa de convingere a argumentelor pe care m-aş fi aşteptat să le găsesc într-un astfel de cuvânt, mi-ar fi hrănit propriul mod de înţelegere a credinţei creştine.

Ideea de la care vreau să încep acest cuvânt este că nimic nu e mai important decât Adevărul.

Adevărul nu este al nimănui. Adevărul există pur şi simplu. Dar unii îl recunosc, şi alţii nu.

"Şi ce încredere pot avea eu în cuvintele unuia care, indiferent unde se află, simte nevoia de a-i convinge pe ceilalţi să primească acelaşi adevăr cu el?"

Eu nu vreau să fii de acord cu mine. Eu nu vreau să mă aflu în delicata postură de "dascăl". Acest fapt îmi dă o mare libertate. Adică nu am cum să îmi pun nădejdea în spusele mele. Mai mult chiar, ceea ce îţi voi scrie nu va conţine aproape nimic original: ideile pe care ţi le voi scrie nu îmi aparţin.

"Si atunci, ce să fac, să citesc ideile tale, la a doua mână? Mai bine mă duc direct la sursă."

Ar fi bine să te duci direct la sursă, la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Dar eu încerc să pregătesc puţin terenul pentru această întâlnire. Cunosc nu puţini oameni care, deşi plini de râvna cunoaşterii, după ce au citit două-trei scrieri patristice s-au declarat plictisiţi de filosofia creştină.

Nu îţi scriu în nici un caz pentru a birui eu, pentru a te îngenunchea cu argumentele mele. Acest lucru este cu neputinţă. Eu sunt destul de sceptic faţă de polemicile teologice. Din moment ce Dumnezeu nu îngăduie ca existenţa Sa să fie demonstrată ştiinţific, polemicile nu pot avea rezultate prea spectaculoase.

Îmi pare cam lungă această introducere. Fiind însă alergic la mesajele triumfaliste pseudo-ortodoxe, şi fiind si mai alergic la pseudo-misionarii disperaţi care, dacă nu convertesc în câteva minute, aleargă la o "oaie" mai receptivă, nu mă pot grăbi. Lucrurile pe care ţi le scriu sunt prea delicate pentru a fi aruncate cu lopata.

"Şi totuşi, de ce îmi scrii, dacă spui că nu ai încredere în arta ta de a convinge?"

Tocmai de asta îţi scriu, pentru că, dacă mă aflu în adevăr, dacă adevărul este în Biserica Ortodoxă al cărei fiu nevrednic sunt, atunci Dumnezeu va împlini neputinţele mele şi mă va ajuta să vorbesc despre El. Şi cred Lui că mă va ajuta, deşi sunt păcătos.

Scriu pentru cei care vor să cunoască iubirea lui Hristos. Scriu pentru cei care fac alergie la predicile rostite în limbaj de lemn, pentru cei care s-au plictisit de articolele religioase în care sunt folosite mereu aceleaşi cuvinte şi stereotipii care nu mişcă inima omului.

Scriu pentru cei care au vrut să găsească adevărul în Biserică, dar s-au smintit de una sau de alta si au preferat să combine învăţăturile creştine cu elemente mai mult sau mai puţin oculte.

Îţi voi spune cum m-am hotărât să îţi scriu: zilele trecute am fost invitat să prezint una dintre cărţile mele la o festivitate care avea loc într-un cunoscut liceu bucureştean.

În deschidere, organizatorul a cântat o melodie religioasă atât de fals încât a stârnit hohote de râs în sală. Apoi, când o fată a recitat ceva din Păunescu, organizatorul a asigurat fondul muzical, cântând cu elan o altă melodie. Când am auzit-o, am fost convins că e vorba de şlagărul copiilor care cerşesc prin metrouri: "Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat, nu lăsaţi copii pe stradă..." Mă miram cum, atâta vreme auzind cântecul, nu îmi dădusem seama că e vorba de muzică religioasă.

Cu greu am ajuns la concluzia că de fapt organizatorul cânta o altă melodie (tot în râsetele elevilor).

Când un preot le-a citit o cuvântare interminabilă despre post, plictiseala copiilor a ajuns la apogeu: discursul era sec, părintele nu se ostenise să îl înveţe, şi stilul nu era deloc potrivit pentru ascultători.

Copiii aveau nevoie de nişte cuvinte pline de căldură care să îi emoţioneze. Aveau nevoie ca cineva să le vorbească şi despre frumuseţea prăznuirii Naşterii Domnului, nu numai despre cum se postea în Legea Veche sau despre cum denumesc catolicii postul Crăciunului.

Mi-am dat seama că, dacă m-aş fi aflat printre elevii din sală, discursul părintelui ar fi pus capac la toate: m-ar fi convins că viaţa creştină este ceva artificial, care nu înfrumuseţează omul, care îl transformă într-un robot care execută orbeşte comenzile primite de la Dumnezeu. Şi ar fi trezit în sufletul meu dorinţa de a căuta adevărul în altă parte decât în Biserică, unde nu m-aş fi simţit "acasă".

Poate că ai avut si tu ocazia să asculţi discursuri care nu ţi-au plăcut.

Eu, pentru a-i convinge pe elevi că nu sunt de acord cu cuvântările care nu merg la inima ascultătorilor, pentru a le atrage atenţia asupra faptului că, deşi părintele respectiv îi plictisise, totuşi chemarea Bisericii trebuie să se facă auzită şi în inimile lor, le-am spus:

- Aţi auzit, poate, cuvântări religioase care v-au plictisit. Şi pe mine m-au plictisit. Aţi văzut, poate, emisiuni religioase care v-au plictisit. Şi pe mine m-au plictisit. Aţi citit, poate, cărţi religioase care v-au plictisit. Şi pe mine m-au plictisit. Dar, aşa cum există predici sau cărţi plictisitoare, aşa există si predici sau cărţi care trezesc în suflet dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu..."

Nu contează ce le-am mai spus. Important este faptul că aceiaşi elevi, care cu puţin timp înainte glumeau, începuseră să fie atenţi. Nu toţi, mai rămăsese o parte a sălii care şuşotea. Dar ceilalţi ascultau cu atenţie ce le vorbeam despre Crăciun.

Cred că organizatorul s-a supărat pe mine pentru că am vorbit aşa. Dar copiii au fost mişcaţi. Nu aveam nimic cu părintele care vorbise mai înainte, şi nici nu am vrut să mă evidenţiez dând lecţii de retorică (mai mult chiar, ştiu foarte bine că nu e cazul să substitui mesajul unui slujitor al altarului, oricât de neiscusit la vorbă ar fi; Dumnezeu a dat misiunea propovăduirii cuvântului slujitorilor altarului. Aceasta nu înseamnă că, atunci când sunt invitaţi, mirenii trebuie să refuze să vorbească, ascunzându-se sub masca falsei smerenii). Şi m-am convins încă o dată de faptul că elevii nu sunt reticenţi fată de subiectele religioase; sunt reticenţi numai faţă de ceea ce este lipsit de viaţă, artificial, mort.

Ţi-am povestit despre peripeţiile de la Ziua Liceului X... cu un scop foarte precis: poate că şi tu ai ascultat predici sau ai citit cărţi care te-au plictisit. Şi poate că aici este cauza pentru care ai început să cauţi adevărul în afara Bisericii.

Aducându-mi aminte de cărţile şi de revistele despre paranormal pe care le citeam cu ani în urmă, nu e greu să observ cât de interesante mi se păreau acestea comparativ cu plicticoasele scrieri despre lupta împotriva patimilor.

Sunt conştient de faptul că rândurile mele ar putea zgâria părerile unor anumiţi "pravoslavnici", dar acest cuvânt nu li se adresează, aşa că nu voi încerca să împac şi capra şi varza. Şi, dacă ceea ce îţi scriu li se pare greşit, îi invit pe ei să îţi scrie cu mai multă iscusinţă. Oricum, le-aş atrage atenţia asupra faptului că te-au neglijat cam multă vreme.

Cred că fiecare credincios ar trebui să se simtă în Biserică "acasă", mai acasă chiar decât în casa în care locuieşte.

Mi-a trebuit însă multă vreme ca să scap de toate prejudecăţile legate de Biserică, şi să o iubesc, să înţeleg că ea este Trupul lui Hristos.

Noi, creştinii, intrăm în biserică o dată sau de câteva ori pe săptămână, dar în Biserică ne aflăm în fiecare clipă.

Este plicticoasă credinţa creştină? Este plicticoasă lupta împotriva patimilor?

Nu, în nici un caz.

Numai că omul are nevoie să parcurgă anumite trepte până să descopere frumuseţea unei cărţi precum este Scara Sfântului Ioan, şi până să se hotărască să urce pe această scară.

E mult mai palpitant să citească despre cine ştie ce apariţii extraterestre, sau despre cine ştie ce vindecări miraculoase. De ce? E mai uşor să afli o sumedenie de lucruri despre universul paranormal decât, să zicem, să te spovedeşti cu inima plină de căinţă sau să faci un Paraclis al Maicii Domnului. Oamenii caută o cale spirituală care să necesite cât mai puţin efort.

În ziua de astăzi e la modă să ai "preocupări spirituale". În ce constau acestea? În cumpărarea revistelor şi cărţilor despre paranormal, în citirea lor, în vizionarea emisiunilor televizate ce tratează această temă, în discuţii interesante despre acelaşi subiect, la serviciu şi acasă.

"Să combinăm utilul cu plăcutul!" Iată unul dintre sloganurile spirituale ale omului contemporan. În zilele noastre s-au împuţinat de tot ateii. Astăzi nu mai dă bine să fii ateu. E ca şi cum ai spune că eşti prost. E mult mai rentabil să îţi ascunzi ateismul sub forma unei afirmaţii gen: "Eu cred într-o inteligenţă superioară." Şi mai rentabil este să muţi centrul de greutate pe negaţie: "Eu cred, dar nu în bazaconiile de la biserică. Acolo se învaţă si lucruri bune, dar restul..." Prin astfel de cuvinte omul se plasează într-un spaţiu foarte sigur: nu îl poate acuza nimeni că e un simplu animal raţional. El crede. În ce crede, nu contează: important este că are credinţă.

OARE??!!

Crezi că există fantome sau vârcolaci? E în regulă, înseamnă că nu eşti orb faţă de lumea spirituală. Crezi în vise sau în metodele de ghicire a viitorului? Înseamnă că nu te mulţumeşti cu banalitatea lumii profane.

Nu este greu să observăm că mulţi oameni s-au îndepărtat de Biserică pentru că li s-a părut că drumul Bisericii nu este compatibil cu modul lor de viaţă. Oamenii fug de ceea ce li se pare că le îngustează orizontul.

Biserica afirmă că tot ceea ce învaţă ea este adevărat. Asta înseamnă că, dacă un om crede altceva decât învaţă Biserica, se rupe de adevăr, se rupe de calea mântuirii.

Nu este prea comod să fii de acord cu o afirmaţie atât de tranşantă.

Trăim într-o lume a înţelegerii, o lume în care intoleranţa este pusă la zidul infamiei, iar toleranţa este ridicată pe soclul vechilor idoli.

În faţa poziţiei dure pe care o are Biserica faţă de problema cugetării independente, omul şi-a găsit un punct de refugiu: alege din credinţa Bisericii şi din Biblie numai ceea ce îi place, numai ceea ce i se pare adevărat.

Au trecut vremurile în care, din cauza stăpânirilor atee, oamenii să fie învăţaţi că Hristos este doar un mit. Astăzi sunt învăţaţi că a fost un personaj istoric. Şi frumuseţea învăţăturilor sale despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele nu este contestată nici măcar de către marii maeştrii ai Orientului. Ei recunosc importanţa persoanei lui Iisus, pe care îL consideră un avatar, o mare figură spirituală a cărei misiune a fost de a-i ajuta pe oameni să înlocuiască ura cu iubirea şi războiul cu pacea. Omul îşi păstrează libertatea de a discerne binele şi răul. Omul este măsura tuturor lucrurilor. Omul va decide ce trebuie să creadă şi ce nu. Câţi oameni, atâtea concepţii despre Biserică.

Neîncrederea în învăţăturile Bisericii (şi când spun aceasta înţeleg încrederea oarbă în anumite învăţături, şi respingerea celorlalte), a avut ca efect faptul că unii, însetaţi de adevăr, au înţeles că adevărul trebuie trăit de om. Şi atunci s-au apucat de practici spirituale care, deşi celorlalţi le par ciudate, sting setea de cunoaştere. Omul nu mai caută adevărul: l-a găsit, şi, din acel moment, singura lui preocupare este de a merge pe calea acestui adevăr.

E firesc ca, în momentul în care cineva găseşte adevărul, să se lase mistuit de acest adevăr. Singura reţinere justificată este provocată de faptul că mulţi oameni se grăbesc să descopere adevărul, şi ajung în cele mai ciudate fundături. Cam aşa li se întâmplă şi celor care intră în oastea diavolului. La început, se simt foarte liberi. Dar în clipa în care îşi dau seama că libertate lor este fictivă, nu mai ştiu cum să fugă. Rămân pe cale, fără a vedea o ieşire din labirint.

Să ne gândim la membrii diferitelor grupări orientale care, ajunşi la proxenetism, la droguri şi la alte rafinamente ezoterice, vor să pună punct aventurii lor spirituale. Dar şi-au donat averile guru-lui. Case nu mai au: singurul lor punct de reper este comunitatea în care şi-au spălat creierele. Dacă renunţă la comunitate, vor fi nişte inadaptaţi. Comunitatea le-a imprimat un mod de viaţă, comunitatea i-a format. Educaţia primită acolo este mai puternică decât cea primită în cei "şapte ani de-acasă". Nu mai au nimic al lor. Nu au casă, nu au serviciu. Rudele îi dispreţuiesc şi nu vor să îi ajute. Au sufletele rănite şi nimeni nu vrea să le întindă o mână de ajutor. Şi atunci rămân în mocirlă.

Nu este greu să ne dăm seama că, vrând să găsească adevărul, mulţi oameni au ajuns pe culmile rătăcirii. Au ajuns la autodistrugere.

Eu vreau să încerc să îţi explic că învăţătura Bisericii nu este compatibilă cu alte învăţături religioase. Fac aceasta din două motive: pentru a te ajuta să înţelegi că nu poţi fi în acelaşi timp ortodox şi eretic, şi pentru a te ajuta să te apropii de Biserică.

Ce rost are să te conving că te afli în erezie şi nu te poţi numi creştin dacă crezi în reîncarnare, sau dacă crezi că toţi oamenii sunt părticele de dumnezeire?!

Nici dacă mergi la biserică, nici dacă te împărtăşeşti, (după ce ai ascuns la spovedanie faptul că ai o credinţă diferită de cea a Bisericii), nu poţi fi creştin.

Nu este de ajuns să vrei să fii creştin pentru a avea această calitate.

Pentru a fi creştin trebuie să te modelezi după învăţăturile creştine.

Dacă refuzi aceste învăţături, sau dacă le combini cu învăţături parabisericeşti, te rupi de Trupul lui Hristos care este Biserica.

Eu nu te pot obliga si nici măcar convinge să fii ortodox. Dar te pot ruga să îţi precizezi credinţa.

"Dar nu este mai bine aşa, să vii la biserică deşi crezi în reîncarnare, să vii la biserică deşi vindeci cu bioenergie? Nu e cel mai important lucru să vii la biserică?" - m-a întrebat cineva.

Nu, important este cum vii la biserică. Important este să vii ca un fiu al Bisericii, si nu ca un fiu al ereziei.

Liturghia nu e spectacol, nu e concert, să poată veni orice spectator. Liturghia e o Taină pe care nu o pot înţelege decât cei botezaţi. Ceilalţi au ochii minţii închişi şi nu pot înţelege cum trebuie această slujbă. Cu secole în urmă ereticii nici măcar nu erau primiţi la slujba Sfintei Liturghii.

În zilele noastre nu se mai poate tine o evidenţă a celor care vin să ia parte la slujbele Bisericii. De aceea ereticii intră nestingheriţi. Mai mult încă, îndrăznesc chiar să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Unii, fără spovedanie, iar alţii după o spovedanie superficială.

Viaţa Bisericii nu o pot înţelege cu adevărat decât membrii Bisericii. Chiar dacă ereticii găsesc tot felul de lucruri frumoase în Liturghie, aceasta nu înseamnă că li se descoperă Taina Liturghiei.

Dumnezeu ar fi putut rândui ca slujbele creştine să fie ţinute în locuri secrete, la care să nu ajungă nici un eretic. Dar în Biserică aflăm cea mai sigură cenzură: chiar dacă vin toţi ereticii şi toţi păgânii la slujbă, până ce nu vor lepăda rătăcirea, nu o vor înţelege cum trebuie.

Important deci nu este doar să vii la biserică, important este mai ales în ce calitate vii la biserică. Crezând altceva decât învaţă Biserica, nu te foloseşti nici pe tine si nici pe alţii. Poate că aceşti alţii se vor molipsi de modul tău superficial de înţelegere a credinţei, şi se vor îndepărta de Adevăr.

Departe de mine gândul de a te da afară din Casa Domnului. Nu am o asemenea chemare profetică.

"Atunci de ce mă laşi să înţeleg că mai bine nu mai vin la biserică?"

Aş vrea să înţelegi că degeaba vii la biserică atâta vreme cât refuzi să fii fiu al Bisericii.

Nimeni nu spune ca cei cu credinţe diferite să nu mai vină la biserică. Să vină, să caute adevărul Bisericii. Şi, dacă vor înţelege că adevărul e în Biserică, să se lepede de toate rătăcirile lor şi să se spovedească. (Şi cât de bine ar fi ca de acum înainte să nu mai vină la spovedanie cei care ascund greul păcat al ereziei...).

Nu e uşor să înţelegi că Adevărul e în Biserică. Îţi va lua poate luni sau ani de zile. Dar aceşti ani, acest drum obositor, va avea o finalitate luminoasă. Pe când ereticii care se spovedesc ascunzând păcatul ereziei se afundă din rău în mai rău. La rugăciunile dinaintea spovedaniei, preotul spune că "orice păcate veţi ascunde, îndoite le veţi avea..." Înfricoşător lucru...

Aş vrea să îţi precizezi credinţa. Nu faţă de alţii, ci faţă de tine însuţi. Şi, dacă vei ajunge la concluzia că Biserica greşeşte, cel puţin nu mai încerca să te numeşti creştin.

M-ar durea sufletul să aflu că, citind aceste rânduri, un singur om ar renunţa să mai vină la Biserică. Dar nu am putut prezenta adevărul altfel decât este. Nu l-am putut polei cu minciună.

Ştiu că există cititori care cred în reîncarnare pentru simplul fapt că nu există nimeni care să le spună cât de mare este această erezie. Pe aceşti cititori îi rog să asculte glasul Bisericii, şi să lepede erezia.

Aceşti cititori spun: "Nu contează atât de mult în ce credem, contează cum trăim. Important este să faci fapte bune, să fii bun, că Dumnezeu nu te judecă după ce gândeşti, ci după cum trăieşti."

Este adevărat că Dumnezeu te judecă după cum trăieşti, faptele fiind însă strâns legate de credinţă. Modul în care credem ne modelează faptele, fie că suntem sau nu conştienţi de acest lucru. Dacă oamenii ar fi conştienţi de aceasta, nu s-ar mai juca, nu şi-ar mai permite să primească tot felul de credinţe exotice, nu şi-ar mai permite să îşi deschidă sufletele faţă de erezie.

Unii spun că nu au nevoie de Biserică, pentru că au propriul mod de a comunica cu Dumnezeu.

Care este acest mod? Se roagă, mai aprind câte o lumânare, mai ajută câte un sărac. Sunt bune aceste lucruri, dar se pierde din vedere ce este mai important.

Dumnezeu a vorbit cu oamenii faţă către faţă. Dacă Adam nu ar fi ales păcatul, dacă Adam nu ar fi ales neascultarea, oamenii ar fi vorbit cu Dumnezeu întocmai ca protopărintele lor. Dumnezeu a vrut să vorbească cu oamenii faţă către faţă, dar oamenii nu au ştiut să înţeleagă valoarea acestei binecuvântări. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, şi nu ar fi fost izgonit din rai, atunci oamenii ar fi trăit o viaţă plină de bucurie, plină de împlinire, o viaţă din care ar fi lipsit moartea, bolile şi celelalte necazuri. Nu avem, deci, de ce să Îi reproşăm lui Dumnezeu că nu suntem altfel.

Un lucru care unora li se pare ciudat este că Dumnezeu, în marea Sa bunătate, în marea Sa dragoste, nu a creat un om perfect, un om care să nu cunoască răul şi suferinta.

"De ce, Doamne, de ce?!!!"

"Pomul se judecă după roade, şi Dumnezeu după creaturile Sale...", spun criticii care, văzând slăbiciunea umană, văzând neputinţa omenească, Îl judecă pe Însuşi Făcătorul cerului şi al pământului.

Dacă Dumnezeu ar fi creat boala, dacă Dumnezeu ar fi creat diavolii, dacă Dumnezeu ar fi creat durerea şi tristeţea, atunci poate că aceşti critici ar avea dreptate.

Dar boala nu a creat-o Dumnezeu. Pe draci nu i-a creat Dumnezeu. Răul şi păcatul nu le-a creat Dumnezeu.

Atunci cine le-a creat, dacă nu El? Cine?

Toată lumea ştie că Lucifer a căzut din cer, că, nemulţumindu-se să fie primul dintre îngeri, a vrut să fie mai măreţ decât Dumnezeu. Aceşti critici nu vor să înţeleagă că responsabilitatea căderii a avut-o Lucifer, ci consideră că "vinovat" este Dumnezeu, că i-a dat posibilitatea de a alege răul. Tot ei spun că nu Adam este de vină că a căzut, ci de vină este Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să cadă. O simplă dezvinovăţire: vinovatul principal dă vina pe alţii.

Omul a fost făcut de Dumnezeu astfel încât putea să nu se "strice" niciodată. Omul a avut LIBERTATEA de a alege binele şi răul.

"Oare nu ar fi fost mai bine pentru noi să fim creaţi în aşa fel încât să nu ni se dea ocazia să alegem între bine rău? De ce Dumnezeu nu ne-a predestinat la mântuire? De ce Dumnezeu le-a dat îngerilor ocazia să cadă din rai?"

De răspunsul la această întrebare depinde modul în care oamenii îşi trăiesc viata.

Şi totuşi, de ce Dumnezeu nu a creat un humanoid care să trăiască veşnic, fără a avea putinţa să cunoască răul?

În momentul în care aşteptăm ca Dumnezeu să facă un astfel de humanoid, ar trebui ca noi să stăpânim veşnicia, să cunoaştem legile vieţii şi ale morţii, să stăpânim viaţa. Nu putem fi ca nişte copii care construiesc palate din cuburi, şi se miră că aceste "palate" se dărâmă la cea mai fină atingere.

Cunoaştem noi legile vieţii şi ale morţii, cunoaştem noi legile creaţiei ca să judecăm dacă Dumnezeu a făcut bine sau nu ce a făcut?

Omul este o făptură liberă să aleagă între bine şi rău. Măreţia omului nu poate fi înţeleasă decât de către cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu: în momentul în care creatura încearcă prin propriile puteri să îşi găsească un rost, se va îndepărta de rostul ei autentic. Abia în momentul în care omul îl întreabă pe Dumnezeu care e rostul său în lume va putea primi răspunsul cel bun.

Cele două alternative sunt radical diferite: nu poţi ajunge la cunoaşterea adevărului dacă nu vrei să primeşti această cunoaştere de la Adevărul Suprem, care este Dumnezeu.

În momentul în care omul ia hotărârea de a face voia lui Dumnezeu, atunci mintea lui se luminează, se sfinţeşte.

Omul care crede că a fost creat pentru a se bucura în veşnicie de binecuvântările dumnezeieşti face totul pentru a împlini această înaltă chemare.

Omul a pierdut raiul. Firea sa a fost atinsă de păcat, a fost rănită de păcat. Pentru ca uşile raiului să se deschidă din nou, a fost nevoie ca Însuşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să vină în lume, să Se nască din Preacurata Fecioară, să arate oamenilor calea spre Cer şi, mai apoi, să primească moarte pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc.

Oamenii au auzit învăţătura lui Hristos. Unii au refuzat-o, alţii au primit-o, crezând că El este Fiul lui Dumnezeu.

Nu era însă de ajuns ca oamenii să afle acest adevăr.

Oamenii trebuiau să înveţe să meargă pe calea mântuirii. Tocmai pentru aceasta a apărut Biserica. Biserica este şcoala mântuiri. Cine vrea să se mântuiască, merge să "înveţe" la această scoală. Biserica este casa în care oamenii învaţă să se lupte cu patimile şi cu poftele, învaţă să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu.

Nu e de-ajuns ca un om să afle că Dumnezeu există pentru ca acel om să Îl şi iubească pe Dumnezeu.

Mulţi oameni spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar această dragoste este superficială, este mai slabă decât "dragostea" lor de păcat.

Este adevărat că mulţi oameni consideră Biserica drept o instituţie religioasă care nu are alt scop decât să manipuleze oamenii pentru a-i stoarce de bani, prin diferite biruri ocazionale, de la botez si până la îngropare, de la pomelnic până la sfeştanie.

Dar diavolul este cel care oferă o asemenea imagine a Bisericii: diavolul nu vrea ca oamenii să creadă că Biserica este Trupul lui Hristos. Se luptă din răsputeri pentru a-i convinge să aibă o imagine deformată a Bisericii şi să stea departe de acoperământul ei. Le arată "punctele slabe" ale Bisericii si le propune el însuşi o altă cale spre Dumnezeu.

Dar oare, dacă unii creştini şi unii clerici sunt păcătoşi, Biserica este păcătoasă?

Crezul pe care îl rostesc creştinii spune răspicat: "Cred întru una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică...". Biserica este sfântă, chiar dacă unii dintre fiii ei păcătuiesc.

A crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi a nu crede că Biserica este Trupul Său înseamnă a batjocori adevărul.

În Biserică oamenii învaţă să guste raiul: prin Biserică oamenii trăiesc în Cer.

Biserica ne creşte în Dumnezeu. În Biserică învăţăm să ne rugăm, prin Biserică luăm iertare de păcate şi puterea de a pune în fiecare zi început bun mântuirii.
Cine crede că Biserica de astăzi e diferită de Biserica pe care a întemeiat-o Hristos, Îl huleşte pe Hristos.

Cum?

Spunând că Domnul nu a fost în stare să zidească o Biserică pe care să nu o dărâme nici timpul şi nici porţile iadului.

Biserica pe care a întemeiat-o Fiul lui Dumnezeu nu putea fi atât de slabă încât să nu reziste până la a doua venire a Domnului: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18).

Sfinţii Părinţi tâlcuiesc că piatra la care S-a referit Mântuitorul nu a fost Petru, nu putea fi un om temelia Bisericii, ci a fost credinţa pe care a mărturisit-o Sfântul Apostol prin cuvintele: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu..." (Matei 16,16).

Da, pe piatra credinţei este zidită Biserica lui Hristos. Cine crede în Hristos, crede şi că El a întemeiat Biserica. Deşi nenumărate erezii au încolţit Biserica (cea mai mare fiind cea prin care Apusul s-a rupt de Ortodoxie), totuşi Trupul lui Hristos nu a fost biruit de diavol.

Ştiind că oamenii vicleni şi iubitori de sine vor falsifica învăţăturile Mântuitorului, Hristos a avut grijă ca învăţătura Sa curată să fie păstrată de Biserică. Sfânta Scriptură, cartea de aur în care se păstrează cuvintele Sale, a apărut în Biserică, a fost scrisă de Sfinţii Apostoli. Nu a căzut din cer. Şi înainte de a fi scrise Evangheliile, creştinii mergeau pe calea mântuirii, călăuziţi de preoţi şi de ierarhi.

Biserica cunoaşte tâlcuirea cea dreaptă a Sfintei Scripturi. Sfânta Evanghelie este aur duhovnicesc pentru cei care o înţeleg aşa cum trebuie. Şi este piatră de poticnire pentru cei care vor să o tâlcuiască după capul lor, căzând în diferite erezii.

Este trist şi adevărat faptul că se găsesc din ce în ce mai puţini păstori şi creştini adevăraţi care să aibă dragostea de a-i ridica pe eretici din căderea lor. Şi se găsesc din ce în ce mai mulţi care nu cunosc nici Sfintele Scripturi şi nici predaniile Părinţilor.

"Multele biserici care sunt nici nu păzesc, nici nu întăresc credinţa noastră cât şi cum se cuvine, dacă cei ce cred în Dumnezeu nu sunt luminaţi de Scripturile Vechiului şi Noului Testament.

Credinţa noastră n-a fost întărită de sfinţi neînvăţaţi, ci de unii înţelepţi şi educaţi, care ne-au explicat cu exactitate Sfintele Scripturi şi, prin cuvinte de Dumnezeu insuflate, ne-au luminat îndeajuns.

Astăzi însă, din pricina necazurilor cumplite în care am căzut din cauza păcatelor noastre, lipsesc sau sunt foarte rari asemenea bărbaţi virtuoşi şi înţelepţi care să-i păstreze nevătămaţi pe ortodocşii de un neam cu noi. Căci cum poate fi păstrat neamul nostru în religia şi libertatea lui atunci când, din nefericire, clerul nu cunoaşte explicarea dumnezeieştilor Scripturi, care e lumina si întărirea credinţei? Când un păstor nu cunoaşte iarba hrănitoare pentru turma lui, nu tămăduieşte suferinţele ei, nu o păzeşte de fiarele sălbatice şi de hoţi, cum e atunci cu putinţă ca turma să fie păstrată multă vreme?" [62;109]. Aşa se frământa Sf. Cosma Etolianul, marele apostol al grecilor din sec. al XVIII-lea. Referindu-se la împuţinarea păstorilor râvnitori, el spunea chiar că "în vechime, atunci când oamenii voiau să pedepsească pe cineva, făceau jurământ şi spuneau: <<Să-ţi dea Dumnezeu să te pună împreună cu preoţii ce se vor afla în veacul al optulea [mileniul al optulea] de la facerea lumii!>> De aceea, fraţii mei, cu anevoie pot astăzi să se mântuiască patriarhii, preoţii, duhovnicii şi dascălii, fiindcă acum suntem în veacul al optulea [mileniul al optulea] din care au trecut şi două sute optzeci de ani [anul 7820 = 1772]" [62;174]. Şi parcă pentru a trage un semnal de alarmă, el a profeţit că "va veni vremea când nu va mai fi această armonie care e astăzi între credincioşi şi cler. ... Clericii vor fi cei mai răi si mai necredincioşi dintre toţi." [62;200].

Nu am reprodus aceste cuvinte ale Sfântului Cosma pentru ca cei care au obiceiul să îi judece pe preoţi să poată găsi argumente împotriva lor chiar în cuvintele unui sfânt. Ba dimpotrivă. Le-am reprodus tocmai pentru ca cei care se smintesc din cauza anumitor păstori să ştie că, despre vitregia vremurilor pe care le trăim, sfinţii au profeţit cu multă vreme în urmă. Iar cei care s-au bucurat citind cuvintele sfântului ar trebui să înţeleagă că, trăind în "veacul al optulea", Cosma Etolianul a fost un sfânt. Şi să îşi dea seama că, asemeni lui, Biserica a mai avut în acest "veac" mulţi păstori vrednici. Să îi amintim numai pe Sfinţii ierarhi Ioan Maximovici şi Nectarie din Eghina. Să îi amintim numai pe părintele Sofronie de la Essex sau pe părintele Serafim Rose. Să îi amintim numai pe părintele Paisie Aghioritul sau pe părintele Paisie Olaru. Sunt nume de foc, sunt altare ale credinţei în Dumnezeu. Sunt ocrotitori şi prieteni cereşti ai fiilor Bisericii. Dar lumea contemporană nu vrea să audă de ei. Vrea să audă numai de clericii nevrednici. Observând făţărnicia acestei atitudini, să încercăm să rămânem în Biserică şi să trecem cu vederea smintelile cu care ne ispiteşte vrăjmaşul.

Da, trăim în "veacul al optulea", un veac al căderii si al răutăţii, dar tocmai în acest veac suntem chemaţi la mântuire.

Să rămânem în Biserică, să rămânem sub ocrotirea Sfinţilor Părinţi.

Da, sunt unii care cred în sufletul lor. Dar ce credinţă este asta? Cum poate omul să meargă spre cer, respingând drumul pe care i l-a hărăzit Dumnezeu?

Cine, în afară de Biserică, le va da iertarea păcatelor şi cine îi va călăuzi în lupta împotriva patimilor? Şi unde, în afară de Biserică, se vor putea împărtăşi de Trupul şi de Sângele Domnului ("Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" - Matei 26; 27-28)? Şi unde, în afară de Biserică, vor avea parte de ajutorul Sfinţilor Îngeri, al Sfinţilor şi al Maicii Domnului?

Cine crede că merge singur spre rai, ori este făţarnic, ori este înşelat de diavol. Credinţa creştină înseamnă legătură cu Dumnezeu, cu toţi îngerii şi sfinţii. Cine caută ajutorul Domnului în afară de Biserică, se lipseşte nu numai de ajutorul sfinţilor şi al îngerilor, se lipseşte de harul lui Dumnezeu. Există o luptă pentru mântuire. Cine vrea să câştige această luptă, trebuie să îi respecte regulile. Iar cine nu respectă regulile, nu poate lua cununa.

Hristosul pe care Îl cinsteşte Biserica este chiar Fiul lui Dumnezeu. Cine nu crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu este, după cum învaţă Evanghelia, antihrist: "Orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist" (I Ioan 4;3).

Vasile Danion

- Extras din site-ul www.sfaturiortodoxe.ro -